duminică, mai 23, 2010

Ce facem sâmbăta şi duminica cu şi pentru copiii noştri

Să răscumpărăm vremea – ce facem sâmbăta şi duminica?

Odată cu recenta absolvire a liceului de către fiul meu cel mare, am început să cuget la natura trecătoare a timpului. Când copiii noştri erau mici, îndeosebi în şcoala primară, responsabilităţile şi îndatoririle de zi cu zi păreau fără sfârşit (cred că am petrecut 10 ani cu cel puţin un copil în scutece!) Adesea, încercam doar să răzbim prin fiecare zi, doar ca să o luăm de la început dimineaţa. Şi totuşi – răsfoind fotografiile de familie, dând peste felurite proiecte şcolare şi alte amintiri, mi se întorc în memorie multe lucruri uitate şi, mai ales, cât de iute au crescut copiii. Într-un sfârşit, termină şcoala primară, şi de atunci timpul petrecut de ei în şcoala generală şi liceu pare să treacă tot mai şi tot mai repede. Îi sfătuiesc întotdeauna pe proaspeţii părinţi să preţuiască ceea ce aud şi ceea ce simt când îşi ţin pruncii în braţe, căci atunci când eşti aglomerat şi copleşit, ţi se pare că nu se va sfârşi niciodată – şi totuşi cândva se va sfârşi, şi lucrurile se vor schimba.

Simţirile pe care încerc să le exprim sunt, pe undeva, o conştiinţă a creşterii. O parte din ea, îndeosebi partea ce ţine de aglomerare şi de copleşire, vine o dată cu conştientizarea felului în care erau lucrurile (sau a felului în care trebuiau să fie). Mulţi dintre noi, mai ales bărbaţii, descoperim fără îndoială că erau multe de făcut şi la fel de multe pe care le-am pierdut pentru că a trebuit să lucrăm sau să călătorim cu serviciul. Însă în alte dăţi e vorba de o aglomerare căreia i-am îngăduit să pătrundă în vieţile noastre pentru că am dorit să le punem la îndemână copiilor ceea ce am crezut că e cel mai bine – fie în sport, fie în artă sau în stimularea intelectului. Poate că privim îndărăt şi ne gândim: „A meritat pe deplin, am face-o din nou”. Dar poate că ar trebui să ne gândim şi să dăm lecţii copiilor noştri despre ceea este cu adevărat important, poate că ar trebui să ne gândim la ceea ce vor ajunge şi ei, la un moment dat, să-şi înveţe copiii…

Ceea ce vreau să spun e că o sumedenie din lucrurile pe care le facem singuri şi în familie, îndeosebi în sâmbete şi în Duminici, chiar dacă nu-s rele în sine, totuşi nu ne pregătesc pentru experienţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, „şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17:3). În evanghelia praznicelor Maicii Domnului (ce se citeşte, de pildă, la Naşterea Maicii Domnului, la 8 septembrie), auzim istoria Martei şi Mariei. Ni se aminteşte că Hristos i-a zis Martei „te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”, însă „un (singur) lucru trebuieşte”; sora ei Maria a ales partea cea bună, „care nu se va lua de la ea” (Luca 10:41-42). Oare îi învăţăm pe copiii noştri (şi pe noi înşine) despre ceea ce „trebuieşte”? Descoperim că mulţi dintre şcolarii şi mai ales liceenii noştri sunt dezinteresaţi de Biserică şi de Dumnezeu. Uneori această încercare a credinţei poate fi percepută ca un lucru necesar pentru ei, ca să treacă de la credinţa părinţilor la credinţa „lor”. Mă întreb însă dacă acest lucru nu este şi o urmare a experienţei avute în bisericile şi familiile noastre – a faptului că nu au încercat cu adevărat cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu i-au văzut pe alţii care să-L cunoască. Noi, ca părinţi, nu îi putem sili să le pese sau să vrea ceea ce vrem noi pentru ei; cred însă că putem urma pilda celor ce măcar încearcă să afle acel singur lucru care trebuie.

Am mai ridicat problema reexaminării de către fiecare dintre noi a unor arii comportamentale în biserică, numindu-o de „bun simţ” – fiindcă aceste lucruri se leagă de reacţia fundamentală pe care trebuie s-o avem când înţelegem că biserica este un loc aparte şi închinarea este un timp pe care-l petrecem înaintea lui Dumnezeu. Dincolo de câteva probleme practice, mi-aş dori ca fiecare dintre noi să ia în serios faptul că trebuie să ne pregătim individual înainte de a veni la biserică şi, mai ales, înainte de primirea Sfintelor Taine. Multor oameni Ortodoxia li se pare dificilă pentru că adesea este „contra-culturală” faţă de ceea ce societatea consideră firesc. Lucrul acesta devine evident când ne uităm cu seriozitate la ce facem în sâmbete şi în Duminici. Este oare noaptea de sâmbătă cea mai încărcată seară a săptămânii, în care stăm până târziu, pricină pentru care ne este greu să ajungem la timp la biserică – sau să nu mai ajungem deloc? Ne gândim vreodată că, aşa cum socoteşte Biblia şi Biserica Ortodoxă (şi, de fapt, şi iudaismul), ziua începe cu seara de dinainte? Am mai spus, vorbind despre pregătire, că postul este o cerinţă firească şi că cei ce sunt sănătoşi trupeşte trebuie să postească măcar de la miezul nopţii până la sfârşitul dumnezeieştii Liturghii. Am mai zis şi că cuplurile căsătorite trebuie să se înfrâneze de la împreunare trupească în ajunul liturghiei duminicale (ca şi înainte de orice altă liturghie la care iau parte – cuplurile necăsătorite, bineînţeles, ar trebui să se înfrâneze oricum înainte de cununie – o altă cerinţă „contra-culturală” a Ortodoxiei!) Iar aceasta nu pentru a pune îngrădiri sexuale cuplurilor, ci pentru a le da putinţa de a fi iarăşi împreună, după ce, aşa cum zice Sfântul Pavel, „s-au îndeletnicit în post şi rugăciune” (1 Cor. 7:5)[1]. Acest verset este temeiul mai multor canoane ortodoxe şi al altor cugetări pe această temă. Aşadar, seara de sâmbătă se sfârşeşte cu pace, pregătindu-ne pentru liturghia de Duminică şi părtăşia cu Iisus Hristos, sau este ziua săptămânii care se sfârşeşte într-un colaps?

Îmi dau seama că datorită neputinţei de a sluji săptămânal mai mult de o liturghie, Duminica, este uneori greu să ne încadrăm în alte activităţi planificate Duminică dimineaţă. Însă dacă le vom îngădui copiilor să lipsească mereu de la Liturghie din pricina acestor activităţi, oare ce fel de priorităţi îi învăţăm să aibă? Oare ce îşi vor învăţa mai apoi copiii, despre „singurul lucru care trebuie”? Cum să ne aşteptăm să-L cunoască pe Dumnezeu dacă îi zorim prin „partea cu biserica” ca să ajungem la ceea ce socotim, poate, partea cea mai însemnată a zilei? Şi încă, cum ne influenţează viaţa experienţa venirii la biserică şi a primirii Împărtăşaniei? Cum vorbim cu familia noastră şi despre ea, precum şi cu alţi membri ai comunităţii după Liturghie? Cum ne purtăm? Este vreo diferenţă în comportamentul nostru?

Putem petrece o viaţă uimindu-ne cât de iute a trecut timpul peste noi şi peste copiii noştri. Putem rămâne pururea plini de griji şi tulburare pentru multe lucruri, până la sfârşit, fără să schimbăm nimic esenţial în viaţa noastră.

Dar dacă suntem cu adevărat interesaţi, cum vom răscumpăra vremea? Cum ne vom schimba priorităţile? Să începem prin a ne uita la cum ne petrecem sâmbăta şi Duminica.

Pr. John Shimchick

Articol apărut în „Crossroads”, septembrie 2007, publicaţie lunară a Bisericii ortodoxe „Sfânta Cruce”, New Jersey, S.U.A.

Traducere de Radu Hagiu


[1] „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”.

Publicat in Cuvântul duhovnicului, Şcoala părinţilor.

Articol preluat din Familia Ortodoxa

vineri, mai 21, 2010

Minuni minunate !

Blinkie de la Lumea PiticilorTeoretic mai am puţin până la marea întâlnire cu cea de a doua minune (sau al doilea minun, cum zice Mariuţa) a familiei noastre, practic... Domnul decide când apare. Cert e că, între timp, Domnul, ca să-mi susţină moralul :) a făcut tot felul de minuni mai mari sau mai mici cu noi. Vi le prezint în ordine cronologică:
1. Diana ne-a făcut un dar neaşteptat si astăzi vă anunţ cu mândrie că suntem posesorii unei frumuseţi de wrap, 100% românesc, pe care nădăjduim să îl folosim cu mare drag cât mai curând!!! Mulţumim, Diana încă o dată!

2. Pe la începutul acestei săptămîni, m-am trezit cu un plic în cutia poştală. Nu ştiu de la cine este, nu era scris pe plic decât pentru Iulia şi conţine... o anume sumă de bani. Mi-am amintit de mirarea şi bucuria tatălui salvat de un păcat groaznic de către Sf. Nicolae, care i-a lăsat pe furiş nefericitului tată o pungă cu bani. Am tot încercat să aflu de la cine poate fi acest dar neaşteptat, care m-a umplut de mirare, teamă, recunoştinţă, dar n-am reuşit nicicum. Sunt convinsă însă că Domnul va răsplăti şi acest suflet mărinimos cu răsplată mare...

3. Nişte vecini dragi ne-au dăruit acum câteva zile o iconiţă cu Sf. Nectarie, adusă din Eghina, sfânt care ne e foarte drag şi al cărui nume vrem să îl poarte fetiţa noastră (dacă se dovedeşte şi la naştere că e fetiţă!). Vă mulţumim pentru această bucurie!

4. Ar mai fi de menţionat la categoria "diverse" încurajările, gesturile de ajutor venite din partea unor persoane nu neapărat apropiate, rugăciunile prietenilor, care toate îţi dau curaj şi speranţă.
Aşa că nu-mi rămâne decât să îl rog pe Doamne Doamne să ne binecuvinteze pe toţi şi să ne umple de bucurie vieţile!!!
Blinkie de la Lumea Piticilor

sâmbătă, mai 15, 2010

Alte pregatiri pentru nastere !:)

Din nou despre nastere! Iata cateva videoclipuri (in engleza) care te pot invata intr-un mod placut si eficient tot ceea ce ginecologul n-are timp sa iti explice (semne ale travaliului, ce poti face sa usurezi durerea etc.)...








Multumesc, Simona pentru mesajul tau care mi-a deschis noi portite de cunoastere!

miercuri, mai 12, 2010

Printese si printi


Nu e o noutate ca sunt innebunita dupa carti, nu?! Iar Mariuta imi seamana, asa ca oriunde mergem imprumutam sau cumparam carti. Printre ultimile noastre lecturi se afla 12 Printese si Imparatese Adevarate, carte publicata de editura Nepsis si Povesti cu Printese, publicata de editura Cartea Copiilor.
Intamplarea a facut sa le gasim si sa le citim una dupa cealalta, asa ca a fost un bun exercitiu de "critica literara":).
Prima carte e de factura religioasa si prezinta intr-o maniera atragatoare si evident simplificata, vietile unor printese si imparatese crestine (de exemplu Teodora din Constantinopol) sau convertite la crestinism (de exemplu Drosida, fiica imparatului Traian). Eforturile si virtutile lor stau pilda pentru noi toti, nu doar pentru copii si recunosc ca am avut multe de invatat din aceasta lectura. Modestia, blandetea, intelepciunea, credinta nezdruncinata in Dumnezeu sunt valori pe care le cautam si le apreciem cu totii, iar cultivarea lor in sufletele dragilor nostri copii nu poate fi decat absolut necesara...
Cealalta carte vine din sfera laicului, incarcata de magii si creaturi fantastice apartinand diverselor culturi- de la tribul Kalmuck, aflat la graniţa dintre Siberia şi Mongolia pana la civilizatia persana. Am apreciat (atat eu cat si Mariuta) in special o poveste din China, Printesa Cersetorilor, pentru devotamentul si dragostea mult iertatoare a printesei respective, ne-am mirat de intelepciunea, dar si de raceala lui Turandot si ne-am bucurat ca dupa multe incercari si probe, dragostea a invins si in cazul povestii Sotul din colivie (similara unor basme romanesti prin inlantuirea eroare-consecinte dramatice greu de remediat). Am parcurs repede paginile fascinant ilustrate ale acestei carti si am incercat sa invatam ca nu magia si vrajile (elemente care au mare trecere la copii, stiu) sunt necesare pentru a fi fericiti, ci sensibilitatea sufleteasca, puterea de a-ti asuma greselile si de a incerca sa le corectezi, inima larga si binevoitoare.
Ambele carti sunt frumos ilustrate, desi evident, fiecare se axeaza pe altceva: prima mizeaza pe chipuri ascetice, simboluri crestine, simplitate, a doua pe un colorit bogat, chipuri si vesminte exotice care adauga o nota de mister textului. Luate separat sau impreuna pot constitui un dar valoros si de neuitat pentru un prichindel/o prichindea drag(a).
Va dorim lectura placuta!

sâmbătă, mai 08, 2010

Pregatiri pentru nastere

Peste nu mult timp se va produce marele eveniment! Data probabila e 19 mai, dar cine stie exact DATA??? Numai Cel de Sus... Desi imi doresc din toata inima sa nasc acasa (cu o moasa, asa cum se practica destul de frecvent in strainatate), acest lucru nu se va intampla decat daca nu apuc sa ajung pana la spital !:) Cum ideea de spital mi se pare... prea putin atragatoare, am hotarat sa fac tot posibilul pentru a scurta travaliul si sederea acolo. Nu pot spune daca planul meu e unul bun sau nu decat dupa nastere, dar macar stiu ca am incercat sa capat oarece control asupra a ceea ce mi se va intampla (spre deosebire de prima data, cand nu m-am pregatit suficient). Evident, cel mai mare ajutor il astept de la Domnul, in ciuda faptului ca nu prea ma pot ruga!
Iata deci "pasii":

1. Am citit cat am putut despre desfasurarea nasterii, prefer site-urile si forumurile straine, nu din snobism, ci pentru ca prezinta experiente care noua ni se par de neconceput! Tot ce se poate: de la travaliu/nasterea in apa pana la remedii homeopatice sau pozitii mai firesti pentru nastere.

2. Mi-am pregatit o lista cu ce anume nu-mi doresc sa mi se faca in timpul "evenimentului": grabirea travaliului, controale interne inutile, ruperea fortata a membranelor (decat daca e ABSOLUTA nevoie), epiziotomie, taierea rapida a cordonului ombilical, perfuzii cu oxitocina pentru delivrenta placentei, anestezii sau administrarea unor substante ce imi sunt necunoscute, in fine, orice operatiune care se face fara stirea mea! Va veti intreba daca medicul stie despre "pretentiile" mele; nu stie inca, pentru ca nu sunt sigura ca va asista la nastere, el plecand din oras la 2 zile dupa DPN. Cu toate acestea, sunt hotarata si sper sa am puterea sa spun politicos, dar clar aceste lucruri in timpul nasterii.

3. Cum am vazut pe n site-uri ca pozitia de nastere practicata in spitalele nostre (si nu numai) este cea a unui carabus neajutorat, care atrage un inconvenient major-insuficienta largire a pelvisului matern (ceea ce are alte consecinte neplacute, daca nu chiar dramatice), am decis ca e timpul sa invat sa fortez putin lucrurile si inertia spitaliceasca romaneasca. Sunt 100% sigura ca medicii stiu ca se poate si altfel si nu numai ca se poate, ci ca e chiar mai bine pentru mama si copil... Daca tot stiu acest lucru, de ce sa nu profitam de el??? Gravitatia poate usura considerabil expulzia, atat prin scurtarea duratei travaliului, cat si prin faptul ca ajutand copilasul sa isi gaseasca cea mai usoara cale, presiunea exercitata asupra perineului e mai mica, reducandu-se considerabil necesitatea unei epiziotomii. E suficient sa cautati pe Google labor/delivery positions si aveti acces la niste informatii cu adevarat pretioase. Iata diferenta esentiala intre pozitia adoptata in spital si cea care este mult mai fireasca si mai naturala... Ghiciti care nastere va decurge mai usor?! (sursa foto)

Iata cateva din sursele de inspiratie, sunt sigura ca vor fi de folos si altor viitoare mamici:






Mai sunt si altele, dar acestea mi-au fost cele mai dragi pentru simplitatea si logica expunerii. Concluzia? O femeie in travaliu are nevoie de intimitate (o moasa de incredere, calma si bine pregatita e suficienta in majoritatea cazurilor, in afara de partenerul de viata), de timp suficient pentru a se dilata corespunzator, de trucuri simple gen dus/baie in cada/stat cat mai mult vertical si nu intins in pat/masaj/aromoterapie/umor/tehnici de respiratie etc. pentru ca nasterea sa devina o experienta mai putin dureroasa si de care sa iti amintesti cu drag.
Am mai invatat ca ceaiul din frunze de zmeur poate ajuta nasterea prin tonifierea uterului (are multe indicatii: diaree, bronsita, alergii etc) si ca exista anumite remedii homeopate care pot fi de mare folos (Caulophyllum, Arnica, Actae Racemosa) in acele momente (a se lua la recomandarea medicului!). Mai ramane sa imi pastrez calmul :) si simtul umorului! Daca mai aveti idei salvatoare, le astept cu muuuuuuuulta curiozitate!