sâmbătă, ianuarie 18, 2014

Despre medici și pacienți

 
      Sursa foto


Sunt așa de supărată că trebuie să scriu despre acest subiect pe care nu aș fi vrut să-l aduc în discuție pe blog. Rândurile de mai jos nu sunt adresate tuturor medicilor și nu au intenția de a jigni. Mi s-a părut mai corect să le scriu aici și nu pe Facebook, pentru că nu e o mică bârfă, ci o expresie vie a unei nemulțumiri care are o soluție simplă.
Scriu atât pentru a-mi arăta dezaprobarea față de un comportament, cât și pentru a atrage atenția domnilor și doamnelor doctori că această greșeală pe care o săvărșesc poate fi ușor evitată, iar relația cu pacientul are doar de câștigat.
Respect medicii și munca lor, nu disprețuiesc eforturile pe care le-au făcut pentru a ajunge medici și nici știința pe care au acumulat-o, am fost și sunt recunoscătoare pentru ajutorul primit de la unii doctori pe care i-am cunoscut, dar mă deranjează  o anumită atitudine.

Când merg la medic, aștept ca în cele câteva minute petrecute în cabinet să mi se acorde atenție exclusiv, pentru a rezolva eficient problema care m-a adus în cabinet. Asta ca să nu vorbesc de relația de încredere care se stabilește în timpul dialogului cu medicul, de respectul pe care ți-l insuflă atitudinea sa, de lămurirea chestiunilor dificil de înțeles etc.


Mi se pare inadmisibil ca în timp ce consulți pacientul să stai să povestești la telefon. Discuțiile la care am asistat fără să vreau, nu au fost numai cu pacienți care aveau nevoie de recomandări, aceste discuții le înțeleg, deși nu toate reprezintă urgențe.

Ce ați fi gândit în situația următoare: o gravidă cu puțin timp înainte de naștere, obosită frântă și crispată din pricina aversiunii față de consultul ginecologic (doamnele știu senzația, cu siguranță!) stă pe masa ginecologică, iar cadrul medical o examinează în timp ce vorbește la mobil? Nu cu un pacient, ci cu o persoană oarecare. Nu e vorba de o urgență medicală, iar persoana în halat alb cotrobăie în intimitatea unui om, la fel de om ca și ea...
Pe deasupra, umilitoarea consultație mai costă și 80 de ron, în care intră probabil și glumița "Păi dacă așa faci la control, la naștere ce-o să faci ?" Aceasta întâmplându-se într-o maternitate privată, dacă cumva are vreo relavanță, deși eu cred că medicul e medic oriunde s-ar afla...

Sau în situația următoare: mama + 3 copii mici merg la un medic specialist în medicină alternativă. Consultația durează o oră, pentru toți trei micii pacienți, timp în care mama poate asculta și convorbiri telefonice diverse, cea mai lungă nefiind cu pacienții, ci având relevanță pentru petrecerea timpului liber. Al cadrului medical, nu al mamei ! :) Cost total 300 Ron. O oră. Din care scădem conversațiile telefonice...

Cum ar fi dacă m-aș apuca și eu să povestesc cu prietenii în timp ce lucrez cu copiii la engleză? Unde ar mai fi legătura cu copilul, munca rodnică, respectul față de el și de eforturile părinților săi ?

Începe să-mi fie dor de vremea când telefoanele mobile erau doar în faza de vis în creierul unui inginer.

Cum ați reacționa în situațiile de mai sus? Mă refer desigur la reacții politicoase, nu la cele lipsite de respect !



luni, ianuarie 13, 2014

Recomandare film pentru întreaga familie



Încep 2014 cu o urare simplă: să ne dea Dumnezeu înțelepciunea de a alege mereu calea cea bună !

Recomand cu drag un film realizat în 1981, pentru mesajul pe care îl transmite profesorilor, elevilor și părinților. L-am văzut pe bucățele cu fetele, le-am tradus cât am putut de mult (Emanuel nu părea prea impresionat de film și ne întrerupea frecvent!) și m-am gândit că merită să îl vadă atât cei care doresc să-și educe copiii acasă, cât și cei care se ocupă de copii, cu mult drag, în școlile noastre.

Am tot citit în ultima vreme știri cu cadre didactice care nu sunt demne de această meserie, dar am descoperit și câteva care mi-au stârnit admirația. Adăugați la aceasta recunoștința pe care o nutresc pentru unii dintre profesorii mei și respectul amestecat cu afecțiune pentru unii colegi, a căror muncă plină de dragoste și dedicare sunt onorată s-o cunosc și veți înțelege de ce am hotărât să scriu aceste rânduri.

Marva Collins este un film (inspirat de o poveste reală) în care veți vedea un model de profesor, dar și de părinte: m-au impresionat dragostea, răbdarea, blândețea și infinita capacitate de încurajare de care a dat dovadă în munca ei, dar și în cadrul familiei. Mi-a plăcut că principalul scop pe care îl urmărea nu era îndoparea cu date seci, ci le deschidea elevilor poarta spre adevărata cultură, în orele ei întâlnind nume de la Thomas Hardy până la Socrate și Shakespeare. Vorbim despre elevi care nu știau să citească sau să scrie, vorbim despre elevi considerați retardați...  Ceea ce a reușit această profesoară de culoare, a fost ceea ce ne dorim cu toții probabil: să educe copii care au  încredere în ei înșiși și copii care pot discerne singuri binele de rău, adică a făcut tot posibilul să le dezvolte gândirea critică. Cum ? Oferindu-le multă iubire, ajutându-i cu blândețe, dar și cu fermitate să-și depășească limitele, să se elibereze de etichetele ce le fuseseră puse de adulții nepricepuți, stimulându-i intelectual într-atât, încât plecau acasă, după terminarea orelor, cu regret (visul oricărui profesor !).

M-au impresionat de asemenea, tăria cu care a crezut în visul ei de a deschide o școală singură, deși resursele financiare erau modeste, credința neclintită că va reuși, în ciuda obstacolelor și certitudinea propriei valori, manifestată nu prin lauda de sine, ci prin atitudinea față de sistemul public de învățământ.

Filmul poate fi văzut împreună cu copiii, modelul de familie pe care îl prezintă este unul tradițional, în care părinții conlucrează pentru binele familiei, în care afecțiunea dintre ei este prezentă într-un mod discret, fără scene indecente, o familie în care copiii se supun părinților sau își exprimă frumos nemulțumirea (!), iar părinții sunt iubitori și empatici, așa că lipsesc scenele cu țipete, remarci ironice sau umilitoare, cu care ne-au obișnuit alte filme americane. Lipsesc de asemenea și mijloacele moderne de petrecere a a timpului liber, încât te întrebi cum se descurcau oamenii fără mobil, calculator, laptop, tabletă, IPhone etc.

Poate că nu veți gusta la fel de mult ca mine aerul ușor învechit al acestui film, dar cu siguranță nu veți rămâne indiferenți. Pe mine una m-a energizat și m-a făcut să-mi reconsider anumite tipare, m-a determinat să reanalizez relația cu elevii și cu profesia mea. Am reușit chiar să zâmbesc cu bucurie, cu mândrie la gândul că sunt profesor și nu doar cu amărăciune…

Ce mi s-a întipărit profund în minte și aș vrea să le rămână și copiiilor noștri ?

Întrebarea: Cum mănânci un elefant?
Răspuns: Bucățică cu bucățică.

Adică nimic nu e prea greu dacă încerci să faci câte puțin, constant. Vei reuși să faci ce ți-ai propus până la urmă. De ce mi s-a întipărit în minte ? Simplu: pentru că mă descurajez foarte ușor; am tot felul de idei, pe care nu le pun în practică, din pricina fricii că nu voi atinge niciodată rezultatul visat. Problemă cu care se confruntă și Măriuța uneori, din păcate. 

Soțul meu a scris astăzi ceva care se leagă de mesajul acestui film, dacă aveți puțin timp să citiți o scurtă poveste, veți avea, cred, de câștigat.

Închei cu o altă vorbă de-a acestei profesoare deosebite, care își încuraja elevii astfel: Nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce nu poți face !



P.S. O carte scrisă de Marva Collins, care, din câte am văzut pe Amazon, merită citită este Marva Collins' Way.