luni, august 25, 2014

Povești de viață




Astăzi le-am arătat fetelor câteva filmulețe amuzante cu animale, videoclipul cu femeia fără brațe care este absolut uluitoare https://www.facebook.com/photo.php?v=285908354921310 și câteva imagini sugestive de-ale copiiilor africani subnutriți și deshidratați sau care fac eforturi mari să care apă la casele lor (căutați African children photo water și veți găsi destule, unele sfâșietoare). M-am tot gândit la impactul pe care l-ar avea asupra lor astfel de imagini, dar nu regret că le-am arătat. Am făcut-o cu speranța că vor putea aprecia mai bine ceea ce au (de pildă apa, pe care o folosesc cu generozitate) și că voi menține vie dorința de a contribui cu cât de puțin la ușurarea suferințelor altora. A fost o călătorie vizuală incomodă poate, cum incomode par multe dintre lucrurile care ne cer să renunțăm la dorința noastră de a ignora, dar a fost o lecție necesară ca să temperăm acel VREAU cu accente de egoism..

 Le-am vorbit din nou despre familia Grigore (le spusesem câte ceva când am citit cartea) și am văzut împreună videoclipul cu ei. Asta ca să înțeleagă că suntem legați unii de ceilalți, chiar dacă nu ne cunoaștem și să înțeleagă că avem datoria de a ne ajuta semenii, după puteri. Nu e imposibil să renunți la 2 ture de trambulină sau la un penar fistichiu, ca să trimiți o mică încurajare cuiva care stă agățat între două lumi.

Le-am vorbit despre Andrei, copilul de 5 ani (!) tăiat în 2 pentru credința lui ortodoxă de către fanaticii islamiști, simt că sunt atât de departe de credința acestui copil... Cândva le voi vorbi și despre Brâncoveanu și despre mulți alții, dacă Dumnezeu va îngădui.

Din nefericire există atâția oameni care au nevoie de ajutor, însă când descurajarea mă cuprinde îmi amintesc de această povestioară pe care am auzit-o nu demult la Radio România Actualitați. Finalul era modificat față de versiunea prezentată pe blogul la care am făcut trimitere: văzând copilul aruncând scoicile în mare, cei din jur au început să facă același lucru.

 Și această povestire le-am spus-o copiilor noștri, e una dintre cele mai frumoase pe care am auzit-o și nădăjduiesc să biruie cu ea descurajarea ce nu îi va ocoli cândva...

miercuri, august 20, 2014

Plimbare printr-o pădure de gânduri

(Cu Emi în wrap)
Doamne, ce bine că ai creat greierii, cântă minunat! Ce răcoare plăcută! Se simte aerul curat pe măsură ce ne apropiem de pădure... Maica Domnului, alungă tu neliniștea! 15 august ziua când începe tristețea, simt deja toamna prin preajmă... Dormi Emi, închide-ți ochișorii vioi! Ce bine e să te plimbi prin iarbă, flori și greieri! Chiar ai îngădui Tu, Doamne, un război între Rusia și Ucraina și noi și SUA și mai știu eu cine?! Dar scutul acela anti-rachetă de care vorbeau azi la radio pentru ce mai e?! Uite ce liniște e în pădure, cum să dispară totul?! Emi respiră liniștit... somn ușor, să nu afli vreodată de răutatea lumii! Cine o fi chinuit-o pe copăcița, prietena noastră de atâția ani ? Cineva i-a jupuit o bucată bună de scoarță ca și copacilor din jur, de altfel. Ce bine e să te sprijini de un copac în întunericul pădurii! Ce repede coboară seara...Se aud niște clopote, talăngi de vaci? Parcă și cîini. Respiră adânc, alungă grijile! Maica Domnului, ce-o fi fost în inima ziaristului aceluia pe care l-au decapitat oamenii aceia cruzi? O fi având soție, copii? O mai fi văzut cerul? Doamne și nebunii aia care se tot omoară unii pe alții în Gaza... Dar Germania cu Franța care trimit arme kurzilor și Bulgaria care pune gard de sârmă ghimpată la granița cu Turcia, dar Ebola din Africa? Doamne, tu știi că sunt un om teribil de fricos, și apoi copiii... Respiră adânc! Păsările cântă încetișor cântece de leagăn pentru puii lor. Se apropie oile cu ciobanul, aha, nu erau vaci. Miroase a pădure. Oare cum e să trăiești în pădure, fără facilitățile orașului? Fără haine, cărți, miere, ciocolată, dușuri, așa ca refugiații... Noapte bună, pădure dragă! Ce fulgere frumoase se văd departe ! Trebuie să citesc neapărat cum se produc fulgerele. Da, mai sunt și melcii despre care trebuie să învăț și ochii lupilor căci îi datorez Nectariei câteva informații. Nu se poate, Doamne, au fost atâtea războaie și nenorociri , oamenii au mai învățat ceva din asta. Dar Andrei, copilul tăiat pe din două în  biserica sfântului Gheorghe, fiindcă n-a vrut să renunțe la creștinism? Ce bine miroase vântul! A curat, neatins de murdăria acestei lumi. Ce repede a trecut vara! Va începe școala și n-am fost cu fetele la pădure încă, incredibil! Ce veseli sunt adolescenții ăștia și cum stau toți aplecați peste telefoanele mobile! Copii, copaci, norii pufoși, norii cenușii...
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare...

duminică, august 10, 2014

Cum luptă 5 copii pentru mama lor? Povestea Mioarei Grigore

 

 Am citit cartea doamnei Grigore acum vreo 3 săptămâni, pe nerăsuflate, amestecând râsul cu plânsul. La orele mici ale dimineții purtam în minte imaginea unei familii adevărate,aflată într-o luptă teribilă cu moartea, care mi s-a lipit de inimă.

Titlul ciudat mi-a stârnit interesul mai demult. Cancerul, dragostea mea nu te poate lăsa indiferent. Povestea de dragoste a celor doi soți, povestea vieții într-o familie cu 5 copii, toți minunați și înzestrați cu puteri nebănuite, povestea luptei cu boala al cărui nume produce fiori, umorul care se revarsă cu vitalitate în multe rânduri, duioșia gesturilor și gândurilor mamei care înrourează ochii cititorului, revelațiile despre sine fac lectura acestei cărți de neuitat. 

Scriam pe Facebook acum două zile că este un puternic antidot pentru deznădejde și cred cu tărie că familia doamnei Mioara Grigore  ne poate fi un model extraordinar de tărie sufletească, voință și credință. Cred de asemenea că sprijinul pe care și l-au acordat unii altora și dragostea care îi unește luminează prea puternic în jur ca să treacă neobservați. Sunt sigură că i-aș recunoaște, deși nu i-am văzut niciodată, la fel cum sunt sigură că Dumnezeu îi vrea fericiți. Pentru mine e un miracol că în mijlocul durerilor și suferințelor interminabile, doamna a găsit puterea de a scrie această carte și nădăjduiesc din toată inima să existe și o continuare. Dar pentru această biruință e nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Vă rog să citiți articolul de mai jos, ca să înțelegeți.

Lupta cu moartea a Mioarei Grigore, o mamă cu cinci copii: „Aş striga că dragostea poate învinge cancerul“






Mioara Grigore, profesoară de religie, este mamă a cinci copii şi o soţie exemplară. În urmă cu cinci ani, la doar 44 de ani, a fost diagnosticată cu cancer la sân. Medicii nu i-au dat mari şanse de supravieţuire atunci. Numai dragostea şi rugăciunile copiilor, ale soţului şi ale prietenilor adevăraţi au ţinut-o în viaţă. Momentan, starea de sănătate a doamnei Grigore este tot mai fragilă: cancerul i-a afectat şi plămânul drept şi o parte din ficat. Din punct de vedere medical, ultima şansă de vindecare este într-un institut oncologic din oraşul texan Houston, America. Pentru a ajunge acolo, Mioara Grigore are nevoie de ajutorul nostru!
La o săptămână după internarea în Spitalul Militar din Bucureşti, unde i s-a scos o cantitate mare de lichid din plămânul afectat de tumori maligne, doamna Mioara Grigore îşi exprima recunoştinţa pentru toţi semenii care au contribuit la strângerea unei părţi importante din suma necesară achitării intervenţiei medicale ce i-ar putea salva viaţa: „Din 50.000 de dolari s-au strâns în jur de 30.000 de dolari, într-un timp record. A fost o minune că oamenii, aceşti îngeri pentru mine, sfinţi, au strâns bănuţi ca să plec la Houston, la un mare institut oncologic, unde un prof. dr. Burzynski are un tratament revoluţionar. Sper, nu ştiu dacă va fi şi pentru mine sau dacă va da roade, dar e o ultimă şansă de a încerca. Această ultimă intervenţie m-a slăbit foarte mult, recunosc că nu mai am energia de la început. De aceea respir oarecum greu. Am pierdut foarte mult sânge şi asta îmi dă o neputinţă pe care nu am avut-o până acum, dar cu răbdare nădăjduiesc să revin la normal cât de cât şi într-o săptămână, maximum două, cu mila Maicii Domnului şi a Bunului Dumnezeu, sper să mă operez. Mulţumesc tuturor, n-am cuvinte! Nu ştiu dacă îşi dau seama, dacă ştiu ce au făcut, cât de mult şi-au luat cerul efectiv, pentru că dacă ar vedea cum aceşti cinci copilaşi, între care un băieţel cu sindrom Down, se bucură de mămica lor zi de zi, şi-ar da seama că au făcut o faptă nemaipomenită. Din suflet mulţumesc tuturor, le-aş mulţumi zi şi noapte. Dacă nu aş obosi când aş vorbi şi aş avea un pic de aer mai mult în plămâni, aş lua o portavoce şi aş spune tuturor cât de mult îi iubesc. Nu ştiu ce să dăruiesc tuturor acelor oameni care au făcut şi fac atâta pentru mine. Le dau lacrimile mele de mulţumire, le dau recunoştinţa mea, le dau gândul meu tot cel bun şi mica mea rugăciune, aşa cum pot să o fac împreună cu copilaşii mei. Să le dea Dumnezeu multă, multă sănătate şi bucurie de a trăi şi mântuire.“

 

Familia, cuibul dragostei

Cu voce caldă şi zâmbet bun, mămica Mariei (12 ani), a lui Antonie (11 ani) şi a lui Nectarie (9 ani), a Macrinei (8 ani) şi a Iustinei (6 ani) aminteşte febril de un băieţel de la o şcoală din Brăneşti, care i-a scris o scrisoare în care a pus 1,5 lei şi i-a urat: „Dumnezeu să vă dea sănătate că aveţi aşa o familie, că eu nu am avut parte“. Emoţionată, doamna Mioara continuă: „M-a copleşit şi mi-am dat seama că dacă acel copil a realizat importanţa şi unicitatea familiei, atunci eu am fost mai mult decât privilegiată de mi-a dat Dumnezeu cinci copii în şase ani jumătate şi un soţ care după 15 ani mă iubeşte la fel ca la început sau poate mai mult. Dragostea familiei, Doamne, susţinerea ei e covârşitoare! De aceea aş vrea să le spun tuturor femeilor cu boli mai mult sau mai puţin grave să se agaţe de dragostea copiilor, a soţului, să le admită, să le tolereze defectele şi să vadă dincolo de orice neputinţă. Iar dacă omul acela, într-o zi câteva ore, câteva minute, a fost alături de ea, a contat enorm şi contează.“
Dragostea, cuvântul de ordine în familia Grigore. Starea de bine care îi învăluie pe toţi membrii ei şi pe prietenii lor dragi, ajutoare de nădejde. Mama Mioara, cea care pune în mişcare această forţă a inimilor, vorbeşte: „După o ieşire din spital în care vezi durere, boală, moarte, partea sufletească mai coboară câte un pic, dar am primit de fiecare dată – şi le mulţumesc din suflet tuturor oamenilor care au fost alături de mine – încurajări, dovezi de dragoste, şi de asta aş merge pe drum şi aş striga că dragostea poate învinge cancerul, poate învinge deznădejdea, poate amâna şi învinge chiar moartea.“ Astfel s-a născut „Cancerul, dragostea mea“, o carte scrisă de Mioara Grigore, care provoacă cititorului, deopotrivă, râsete în cascadă şi valuri de lacrimi. „Disperarea m-a făcut să scriu cartea, mi-era teamă că nu le-am spus celor mici, soţului meu cât de mult îi iubesc. Nici acum nu ştiu să le spun cât de mult îi iubesc, dar mi-a dat răspunsul cea mică, Iustina, de 6 ani, care alaltăieri noapte, pe la ora 11:00 (când eram cuprinsă de aşa dureri, încât pentru prima dată de când am această boală m-am rugat la Dumnezeu să facă o minune şi să mă ia mai repede, să mor mai repede), Iustina mă ia de mână şi-mi şopteşte: «Mami, ştii de ce vreau să stai lângă mine cât sunt eu mică?» Am rămas uimită, nu ştiam ce îmi va spune, după care a răspuns: «Pentru că fără tine uit să mai respir, nu mai am memoria respiraţiei». O fetiţă de 6 ani să-mi spună asta… mi-am cerut iertare de la Dumnezeu că am abdicat lupta şi a trebuit să mă ridic din nou cu sufletul“, mărturiseşte autoarea.

 

„Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!“

O zi obişnuită în casa familiei Grigore, din comuna Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, începe în zori. Cu multă speranţă. Şi simţ al umorului, căci spune doamna Mioara: „Eu glumesc cu cei mici ca să nu vadă cât sunt de disperată, cei mici îmi mai spun glume ca eu să pot râde şi să mă întăresc. Şi am rămas aşa de vreo cinci ani. Din orice se poate scoate un zâmbet.“ Aşadar, „mă scol dimineaţa, de fapt ies de sub copii (am luat un pat mare în care să încăpem toţi, cred că am făcut o greşeală mare – n.r. zâmbeşte): Nectarie e cu capul pe gâtul meu, Iustina pe spatele meu, Macrina pe la picioarele mele. Apoi, cobor cu fetiţele în bucătărie, încercăm să facem celebra ciorbă sau supă. Maria, fetiţa cea mare, când simte că obosesc cu respiraţia, îmi spune pe un ton poruncitor: «Auzi, dragă, du-te în pat, că vin eu să te servesc, şi fără comentarii, te rog mult». Stau cu ei în pat, le mai citesc poveşti, şi ei vin cu tava la pat, cel puţin acum după operaţie, mai mergem prin livadă. Copilaşii mei au pus acum trei ani 83 de pomişori şi s-au prins 78. Aerul meu sunt ei, nu mă lasă nici un pic. Nu pot să mă pitesc pe nicăieri, mă găsesc oriunde aş fi în casă. De vreo doi ani de când tuşesc atât de rău, de-mi ies ochii şi vomit, mă tot întreb dacă le-am dat ceva, şi e o minune că încă nu tuşeşte nici unul. Nu ştiu ce mă mai ţine în viaţă, dar e copleşitor, că eu mă mir în fiecare zi că încă trăiesc, că încă sunt în mijlocul lor şi că ei deodată se luminează la faţă când mă văd, în special Nectarie. Împreună, vorba domnului Dan C. Mihăilescu, care a făcut critica la carte şi căruia îi mulţumesc din suflet, sunt cinci degete care la un moment se vor face un pumn strâns şi puternic care să ţină în el fiinţa mea, a mamei lor. Chiar aşa simt“, explică cu surâs blajin mama celor cinci copii la fel de minunaţi ca şi părinţii lor, Mioara şi Viorel.
Îi poartă pe toţi în inima sa de mamă-eroină şi ochii i se luminează când vorbeşte de: Iustina, mezina cu gropiţe în obraji, blondă cu ochii verzi, ce inventează poveşti cu o uşurinţă uimitoare şi vrea să devină balerină; Macrina, blândă, bună şi tăcută, visează să ajungă o mare pictoriţă, în timp ce îi face mamei sale cele mai tămăduitoare masaje cu ulei sfinţit; Nectarie, suferind de sindrom Down, cel care îi spune mamei „zmeurica“, în loc de Mioriţa; Antonie, captivat de enciclopedii, de ştiinţele exacte în general, hotărât să ajungă un reputat om de ştiinţă când va creşte mare; Maria – o fetiţă de doar 12 ani, „mama mea şi mama mamei mele, care are 84 de ani. Când nu pot eu, se duce şi o spală cu atâta precizie şi rigoare, pe urmă îi dă cu pudră de talc şi îi spune: «Bunicuţo, gata, te scot la bal», şi mama mea râde. Maria e foarte matură. E premiantă, îi place mult literatura şi vrea să devină poetă.“
Cât priveşte credinţa cea dătătoare de speranţă, mai ales în caz de boală, doamna Mioara Grigore spune că a învăţat-o tot de la cei mici: „La un moment dat, îi auzeam în cealaltă camera cum se rugau şi strigau la Maica Domnului ca la o vecină de peste gard, cu atâta simplitate ca şi cum Maica Domnului era acolo lângă ei: «Maica Domnului, vino să-ţi spunem! Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!» Cu atâta tărie credeau… Ce înseamnă această simplitate şi curăţie a inimii!“

 

O minune

De fiecare dată, răspunsul la rugăciunile curate ale copiilor nu întârzie să apară: „Eu am o mare problemă, dar unii doctori chirurgi nu mă cred: la anestezie nu prea adorm cu totul, mai simt dureri, mai simt lipsă de aer, e destul de groaznic, că nici nu pot spune că-i aud, sunt undeva între viaţă şi moarte. A doua oară când mi s-a întâmplat, la ultima intervenţie, simţeam că nu mai pot respira. Strigam la Măicuţa Domnului să mă ajute că nu am aer deloc şi deodată am văzut-o pe fetiţa mea de 12 ani intrând în sala de operaţii. Era foarte elegantă, într-un halat alb, a venit, mi-a şters broboanele de sudoare de pe frunte şi mi-a zis: «Mami, uite, acum o să intru în plămân, o să scot apa, totul o să fie bine şi o să te ţin de mână şi în braţe şi vei respira». Şi atâta încredere mi-a dat, încât atunci când m-am trezit din anestezie întrebam toate asistentele: «Unde e Maria mea?» Mai apoi am întrebat-o ce făcea la orele acelea şi mi-a zis că se ruga pentru mine. Faptul că Dumnezeu mi-a trimis-o în vis, în starea aceea, a fost colosal.“

 

„Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi“

Demnă sub povara crucii ei, Mioara Grigore remarcă: „Am ajuns la concluzia că nimic nu e întâmplător şi că trebuia să am şi această boală. Mi-am dat seama că sănătatea pe care o aveţi dumneavostră e un mare dar, dar şi boala pe care o am eu e tot un mare dar, aşa că suntem iubite mult de Dumnezeu.“
Referitor la relaţia de cuplu, admite: „Am descoperit cât sunt de copleşitoare şi de salvatoare într-o relaţie răbdarea şi modul de a tolera, de a înţelege că fiecare avem defecte. Mă întreba cineva ce ne-a ţinut uniţi pe mine şi pe soţul meu atât de mult, dincolo de orice, şi i-am spus că mila, dar mila nu sub aspect jalnic sau lipsit de orice demnitate, ci mila aceea în care poţi să te pui puţin în locul celuilalt şi să-ţi dai seama cât suferă, mila aceea în care jertfa pentru celălalt e cu adevărat înălţătoare. Deci, mie mi-a fost milă de soţul meu că suferea din cauza mea, lui i-a fost milă că aveam această boală şi mila a generat o dragoste ca un tsunami. O iubită, o soţie, dacă e supărată de soţul – şi le cred şi le înţeleg -, să aibă puţină răbdare şi, în momentul în care vrea să spună ceva ce ţine de mânie, să tacă. Astfel, va simţi o eliberare, indiferent cât de mult ar jigni-o, iar soţul se va simţi vinovat şi se va întoarce, probabil, cu şi mai multă dragoste. Mi-am dat seama că puterea de a tăcea şi de a răbda într-o căsnicie sunt salvatoare.“
Şi mai spune doamna Mioara, cu vocea ei uşoară, ca de fulg: „Am realizat cum ne putem regăsi liniştea, fărâma de pace, bucuria de a trăi: întorcându-ne la lucrurile simple ale vieţii. Sunt atâtea lucruri de care nu mai avem nevoie, n-am avut niciodată, dar dacă am conştientiza… Dacă ne-am întoarce la iarba aceea din curte, la pomi, la omul de lângă noi, ca să revenim în noi înşine puţin. Epoca asta tehnologizată ne-a depărtat mult, dar dacă am căuta un pic de simplitate în toată complexitatea asta a noastră… E de mare valoare simplitatea, pentru că poţi să vezi altfel.
Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi şi de asta mi-e necaz. Mă uitam astăzi la femei frumoase şi la bărbaţi înalţi, bine făcuţi, care treceau pe drum şi îmi venea să-i îmbrăţişez să le spun: «Ştiţi cât sunteţi de fericiţi că puteţi respira?», dar evident că aş fi fost luată drept o femeie un pic cam nebună. N-am îndrăznit. Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi că pot respira, că au doi plămâni, că se pot bucura de atâtea daruri de la Dumnezeu, sau nu vor să mai ştie…“

 

Cum o puteţi ajuta

Mioara Grigore mai are nevoie de 20.000 de dolari pentru tratamentul salvator. Cei care doresc să o ajute pe mămica celor cinci copii în zbaterea ei pentru viaţă o pot face donând în următoarele conturi:
RON – RO03 BTRL 04801 20122 5679XX
EUR – RO13 BTRL EURCRT 0022567901
USD – RO17 BTRL USDCRT 0022567901
CAD – RO82 BTRL CADCRT 0022567901
Swift BTRL RO 22.
Titular cont: Viorel Grigore
Banca Transilvania/Sucursala Piaţa Chibrit, Bucureşti
Contact fam. Grigore: 0766.414.565 / 0729.875.363