Mica mea contribuţie la săptămâna internaţională a alăptării
Să scriu despre scurta vacanţă la părinţi, despre enterocolita care a urmat, despre goana după şcoală şi materiale pentru homeschooling, despre cărţile citite, despre viroza cu care încă se luptă Nectaria, despre încercarea de a gândi pozitiv sau despre săptămâna dedicată alăptării ?! Categoric, ultima variantă a câştigat ! Cum şi unde se sărbătoreşte alăptarea in primele zile ale lui august, în ţara noastră dragă, aflaţi de la Roxana. Până să mă dezmeticesc eu ce şi cum, ce seminarii, activităţi, conferinţe etc. sunt se termină săptămâna, dar scot nasul dintre paginile şi site-urile pe care le am de citit, pentru a contribui şi eu cu cât de puţin la acest eveniment.
Vreau să vă vorbesc despre o carte scrisă de o moaşă autentică, publicată în Marea Britanie în 2002, carte care se numeşte Call the Midwife. Autoarea, Jennifer Worth, descrie experienele sale de moaşă într-o zonă supraglomerată şi preponderent săracă a Londrei, numită East End. Ce veţi găsi în carte? Familii cu câte 9, 10 copii (standard, nu exceptia !) locuind în 2 camere, fără baie proprie, fără maşină de spălat, robot de bucătărie, fără automobil (o bicicletă era un obiect foarte valoros) sau telefon fix, familii fericite că au un acoperiş deasupra capului (vorbim de Londra post-bombardamente), încercând să menţină un trai decent prin eforturi foarte mari, dar vorbim şi de familii în care violenţa asupra mamei şi copilului, abuzul sexual, prostituţia (pentru o bucată de pâine), decăderea morală şi fizică se îmbină cu inocenţa victimei şi suferinţa neputincioasă a celor din jur.
Majoritatea mamelor prezente în carte pot fi considerate eroine. Mă gândesc la lupta lor cu greutăţile materiale, cu nesfîrşitele sârme pline cu rufe proaspăt spălate, la supravieţuirea în nişte condiţii imposibil de imaginat de cititorii zilei de azi, la durerea sfâşietoare de a îţi vedea copilul murind din pricina lipsei de hrană sau de tratament adecvat, la femeile care mureau la naştere din pricina complicaţiilor care astăzi sunt mult mai uşor de rezolvat... Aproape toate femeile înfăţişate în carte au născut acasă (spitalul era perceput ca locul unde se fac experimente pe cei săraci!), cu ajutorul moaşei, şi al mamei sau altei rude apropiate sau cu ajutorul călugăriţelor anglicane din mănăstirea Nonnatus (unde locuia şi autoarea, la vremea acea moaşă în devenire), călugăriţe care acordau asistenţă pre şi post-natală cu o abnegaţie demnă de admiraţia oricui. Uneori era prezent şi medicul specialist, model de medic dedicat complet meseriei şi pacienţilor, dar partea cea mai dificilă revenea moaşei sau călugăriţei-soră medicală/ moaşă.
Am citit despre naşteri normale, naştere în prezentaţie pelviană, eclampsie, naştere înainte de termen şi nu de puţine ori am suspinat uşurată când totul a decurs bine sau am lăcrimat când situaţia era tragică. Aceste femei au existat cu adevărat, iar autoarea are talentul de a descrie cu atâta precizie, fineţe şi empatie stările lor sufleteşti şi mediul în care trăiau, încât îţi e imposibil să nu te identifici cu personajele cărţii. Nu veţi găsi nimic siropos, dimpotrivă, veţi găsi mamă prostituată înnebunită de durere când i se ia copilul salvat cu preţul vieţii ei aproape (fără a fi anunţată măcar) spre a fi adoptat, veţi găsi scena unui avort (mama era tot o tânără prostituată care încurca socotelile patronilor!) atât de cumplită încât rămâi fără cuvinte, dar veţi găsi şi mamă care naşte al 24-lea copil într-o atmosferă de pace şi dragoste, cu ajutorul soţului care face tot ce ar trebui să facă moaşa :) (caz unic în carte), familii care înconjoară nou-născutul cu multă dragoste la câteva minute după ce acesta apare pe lume şi pretutindeni veţi găsi mămici care îşi alăptează cu bucurie micuţii. Se pare că motivele pentru care călugăriţele- moaşe nu încurajau folosirea laptelui praf erau mai multe: intuiau că e cea mai adecvată hrană pentru copil, era mult mai avantajos din punct de vedere financiar pentru familiile sărace din zona unde ele îşi desfăşurau activitatea şi în plus, nu presupunea niciun risc de îmbolnăvire, spre deosebire de laptele praf care trebuia preparat în condiţii sterile (aproape imposibil de îndeplinit !). E înduioşător să citeşti descrierea unei mame care îşi hrăneşte cu laptele propriu copilul prematur (născut la 6 luni şi îngrijit strict acasă, mama refuzase să fie luat la spital) din jumătate în jumătate de oră şi îl poartă pe piept neîncetat timp de 5 luni, într-un sling improvizat, în ceea ce îmi imaginez a fi celebra kangaroo carry. Această mamă nu avea nicio sursă de informare, nici măcar nu vorbea engleza, deşi locuia în Anglia, dar a făcut totul din instinct, cu o dragoste care s-a încăpăţânat să învingă toate greutăţile. Era al 25-lea copil... Gândindu-mă la ea (o fac des ) îmi dau seama că problemele mele sunt... hai să zicem puţin importante...
Am împrumutat cartea de la British Council Cluj, unde am zărit-o întâmplător, dar cât mă bucur că am zărit-o! O puteţi cumpăra, împrumuta, dar odată citită, veţi privi viaţa altfel. Mai frumos şi cu mai multă recunoştinţă pentru ceea ce aveţi...