vineri, octombrie 02, 2015

Hoţii de copilărie

Aşa arată coperta unui caiet ce aparţine unui copil din şcoala unde lucrez. Copilul este în clasa a doua...
  1. Cum poate firma Pigna să producă astfel de monstruozităţi?
  2. Cum de i-a scăpat părintelui neobservată această imagine obscenă?



!

joi, august 27, 2015

Motive de recunoştinţă

Felicitari Prietenie - Multumesc !

Cine a participat la o şedinţă publică pentru detaşarea cadrelor didactice, ştie ce înseamnă să-ţi aştepţi tensionat rândul. Pentru mine, anul acesta a fost prima dată când am solicitat detaşare, căutând o şcoală cât mai aproape de casă, care să ofere doar o jumătate de normă. Atât simt că pot duce acum, ţinând cont de nevoile familiei mele, de efortul şi timpul investit în pregătirea orelor şi de micul meu bob de engleză :), de dragul căruia am sacrificat multe zile însorite, apusuri minunate şi nopţi cu sau făra lună.

Ca să scurtez povestea, am obţinut ce am vrut, prin mila Domnului şi prin generozitatea unei tinere colege, pe care n-am văzut-o decât la această şedinţă de neuitat. Trebuie să ştiţi că tânăra aceasta, coborâtă parcă din mitologia celtică, s-a transferat din Moldova şi îşi dorea foarte mult exact postul la care mă gândisem eu. După mai multe minute de discuţii şi mai multe încercări de a găsi variante convenabile, mi-a cedat cu multă discreţie aceste ore, probabil de dragul celor trei copii ai noştri, despre care îi vorbisem. Ea a ales altă şcoală, unde nădăjduiesc din toată inima că va trăi bucuria de a munci cu drag şi cu folos, iar eu am rămas cu inima încălzită de gândul că şi de data aceasta Dumnezeu mi-a surâs încurajator, cu atât mai mult cu cât, la aceeaşi interminabilă şedinţă am cunoscut o altă doamnă profesoară ce mi-a dăruit o iconiţă de la Nicula şi am avut ocazia să învăţ ce înseamnă răbdarea, de la inspectorul de resurse umane, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului.

În timp ce puneam roşii la borcan (moment bun pentru meditaţie:)), am analizat drumurile pe care am umblat prin viaţă şi am constatat că Dumnezeu mi-a trimis, mie, munteancă autentică, o mulţime de prieteni moldoveni, cu  sufletul ca pâinea caldă. Nu m-a lasat fără sprijinul multor ardeleni generoşi şi ospitalieri, al naşilor care sunt nişte olteni minunaţi, dar a păstrat caldă şi legătura cu muntenii mei dragi. De unde rezultă, că am multe motive de recunoştinţă şi că specia oamenilor de omenie încă n-a pierit, aşa cum vor unii să ne facă să credem!

Acum mă veţi ierta că încă n-am scris despre cărţi?! :)

duminică, august 16, 2015

O plimbare cu ambulanţa prin Cluj

Promisesem o postare despre cărţi, dar n-am avut curajul s-o încep, din cauza lipsei de timp şi a numărului mare de cărţi despre despre care vreau să scriu. Probabil că voi împărţi postarea viitoare în mai multe părţi.

Azi scriu însă despre un eveniment petrecut joi, 13 august, care mi s-a întipărit bine în minte şi inimă. Emi (1,9 ani) avea febră din noaptea precedentă. Îl împachetasem parţial de câteva ori, l-am alăptat intens, i-am dat limonadă, dar nu i-am dat medicamente. Nu ştiu ce temperatură a avut, decât seara, la culcare (12 aug.): 38 grade. A doua zi a fost destul de agitat, deşi s-a jucat şi a mâncat. Pe la prânz a adormit şi respira sacadat, iar când s-a trezit, i-am pus un prosop ud (apă la temperatura camerei+ 2 linguri oţet de mere) pe trunchi, acoperindu-l şi cu un prosop uscat şi l-am alăptat. După 10 minute l-am şters, i-am pus un tricou uscat şi mi s-a părut că sughite, însă în câteva secunde m-a fulgerat gândul că mişcările atipice ale picioarelor sugerează convulsii. Cum n-am mai văzut niciodată convulsii, nu ştiam ce să fac, soţul a chemat ambulanţa, iar eu i-am pus rapid 2 supozitoare de Paracetamol (125 mg), timp în care starea lui s-a înrăutăţit RAPID: picioarele se contractau ritmic, Emi nu mai răspundea la vorbele/strigătele mele, faţa i s-a albit, ochii i se dădeau peste cap sau mă priveau ca dintr-o altă lume, mâinile i s-au învineţit şi corpul era inert. Cred, dar nu ştiu sigur, că i s-a oprit respiraţia.

Dacă am cumva duşmani, iar aceştia au copii, le doresc din toată inima să nu trăiască astfel de clipe.

Tipam la soţ să vină ambulanţa mai repede, pentru că vedeam că moare sub ochii mei, în braţele mele, iar el, slavă Domnului! a reuşit să îşi menţină calmul, dar dacă m-ar fi văzut cineva în acele clipe ar fi zis că am înnebunit. Şi sincer, nu cred că era departe de adevăr...

  O prietenă îmi povestise despre convulsiile făcute de fetiţa ei mai demult, dar ceea ce se petrece în realitate, depăşeşte ceea ce îmi imaginasem eu. Când a sosit ambulanţa, vreo 15-20 min. mai târziu, Emi dădea semne uşoare că îşi revine. Dormitorul nostru s-a umplut de genţi şi aparatură medicală, iar medicii au  acţionat rapid. Au fost nişte prezenţe binefăcătoare, calme, empatice, care l-au evaluat rapid şi m-au mai liniştit puţin. Temperatura măsurată de ei a fost 39.3 grade, drept pentru care i-au administrat Novocalmin. Mi-am luat rucsacul, apă, certifcatul de naştere, am schimbat tricoul ud complet şi am plecat cu salvarea la Urgenţe. Am traversat oraşul cu sirena urlând deasupra capului şi cu Emi legat pe targă (protesta deja vehement, dar nu prea avea ce face) şi am ajuns la UPU, unde am fost preluaţi rapid, am răspuns la tot soiul de întrebări, iar apoi lui Emi i s-a pus branulă şi o perfuzie cu glucoză şi ser şi i s-a recoltat sânge pentru analize.


Aici apare singura mea mare nemulţumire cu privire la îngrijirile medicale: am fost poftită politicos afară, în ciuda rugăminţilor mele de a rămâne cât îi recoltează sânge, iar Emi, ca orice micuţ pacient, s-a speriat şi a urlat în continuu. Menţionez că l-am ţinut în braţe de mai multe ori la analize şi n-am leşinat, n-am comentat nimic, am făcut tot posibilul să uşurez munca asistentelor, deci replica 'Vă rugăm să ne lăsaţi să ne facem treaba.' m-a întristat foarte tare. În plus, Emi venea după un eveniment care îi afectase creierul pentru câteva minute, cât bine i-au făcut urletele şi groaza trăită până ce mi s-a permis să revin???  

                                                                       
Cât am aşteptat rezultatul analizelor şi o ambulanţă care să ne ducă la Neurologie, Emi a supt lăptic şi a adormit cu suspine. Am reuşit cu mare greutate să îl liniştesc, iar somnul a fost presărat cu plânsetele altor copii sosiţi la Urgenţe, dar somnul acela, aşa chinuit, i-a prins bine. Şi mie mi-a prins nespus de bine întâlnirea cu dna. dr. Rednic, de gardă atunci, un medic prin care Dumnezeu mi-a întins o mână de mai multe ori până acum.

Când a sosit timpul, am plecat cu ambulanţa mai mică la Neurologie, unde a fost examinat (de frica halatului de medic, Emi s-a lipit de mine cu toată puterea) de o dnă. dr. foarte amabilă, iar apoi, cu aceeaşi ambulanţă şi  am plecat spre Pediatrie II, unde ne-am internat pentru investigaţii suplimentare.

   Mulţi ani mi-am dorit să văd cum arată o ambulanţă în interior, acum am traversat oraşul, privind de la geam la oamenii care treceau nepăsători, aşa cum am trecut eu însămi de multe ori. M-am bucurat de soare şi am privit oraşul cu alţi ochi, ca şi cum m-aş fi întors dintr-o altă viaţă. Sau ca şi cum aş fi fost o altă eu. Emi, în braţele mele, savura plimbarea cu acest mijloc nou de transport. Din interiorul ambulanţei am reţinut puţine detalii!


  La Clinica de Pediatrie II, am primit o cameră frumoasă, curată, dna. doctor rezident care a completat multa hârţogărie ne-a tratat frumos, cu umor şi profesionalism, mi-a răspuns la mai multe întrebări cu calm şi i-a recomandat lui Emi o schemă de tratament cu perfuzii şi antitermice. Cum febra era prezentă din nou şi ni s-a spus că trebuie să nu mai treacă de 38 grade, am stat toată seara şi noaptea cu ele.

A doua zi, flăcăul meu era vioi şi vesel, cu condiţia să nu vină vreun halat alb la el şi cu condiţia să nu aibă febră. Eu însă, petrecusem a doua noapte albă (în salon mai era o mămică a cărei micuţă avea tratament pentru enterocolită, un bebeluş urlase prin apropiere, până pe la ora 2, de mi se rupea inima de mila lui, asistenta venea să verifice perfuziile, eu verificam constant ca Emi să nu doarmă pe furtunul perfuzorului sau mă străduiam să nu cădem niciunul din pat) şi vedeam că nu e nicio şansă de odihnă.
  A venit doamna doctor care ne-a preluat cazul, însoţită de medici rezidenţi, l-a verificat cu atenţie, mi-a pus mai multe întrebări şi mi-a spus că febra mare pare să fi fost provocată de o infecţie bacteriană (avea rezultatul analizelor de la UPU, dar nu şi coprocultura, care va fi gata abia mâine), dar care nu se ştie unde e localizată. Eu bănuiam că la burtică, din cauza scaunelor precedente cu mucus şi urât mirositoare. După ce am venit de la ecografie, mi-a recomandat antibiotic perfuzabil, ceea ce pe mine nu m-a încântat. I-am explicat ce am păţit cu Nectaria, când era mică şi a primit antibiotic oral, ce-i drept (luni în şir burtica ei a fost dereglată) şi am sugerat să mai aşteptăm puţin. Aveam câteva motive:
  • îmi doream enorm să mergem acasă; să ţii un copil slăbit în spital nu e greu, dar să ţii unul zglobiu, legat de o perfuzie, într-o cameră mică şi încălzită, fără jucării sau ceva de făcut e de-a dreptul imposibil.
  • acum câţiva ani Nectaria a făcut o enterocolită urâtă, iar la Infecţioase au vrut să ne internezeam refuzat şi până la urmă am scăpat fără antibioticul pe care l-am cumpărat la recomandarea dumnealor, dându-i argint coloidal şi argilă. 
  • Emi obişnuieşte să facă febră cam 3 zile, dacă ar depăşi acest număr, n-aş ezita să îi dau antibotic, dar dacă febra va dura tot 3 zile şi corpul lui va trece cu bine peste această infecţie?
  • acasă îi puteam da ceaiuri, sucuri de fructe proaspete, afine crude, orz verde şi mâncare hrănitoare (spre deosebire de pâinea albă, untul şi supa cu vegeta din spital).
  • prezenţa surorilor şi ieşitul afară l-ar fi înveselit.
  • s-ar fi putut odihni cu adevărat (şi eu idem!) şi cine nu ştie ce medicament bun e somnul ?!
  • din spital riscam să plecăm cu altceva sau chiar să rămânem internaţi mai multă vreme!
  • antitermice îi puteam administra şi acasă.
  • la fel şi antibiotic la nevoie...
Ce mai tura-vura, cântărind cu mintea mea argumentele şi rugându-mă la Maica Domnului, am făcut ce n-am făcut vreodată şi tremurând niţeluş, am cerut externarea pe semnătură. Medicii au considerat gestul nebunesc, dar mi-au vorbit frumos tot timpul, ceea ce am apreciat foarte mult. Au încercat să mă convingă, dar i-am asigurat că voi urma cu stricteţe ce mă sfătuiesc ca să nu ne revedem :). În locul lor, aş fi gândit la fel, dar ei n-aveau cum să îmi cunoască toate argumentele şi mai ales copilul. Sunt sigură că fiecare mamă cunoaşte reacţiile copilului său la întâlnirea cu boala. N-aş avea curaj să procedez astfel cu copilul altcuiva şi poate nici cu Emi într-o altă situaţie, dar acum eram aproape sigură că va evolua spre bine. Aşa că vineri la 17.00 eram acasă, cu Emi uşor febril (chiar cu o ultimă doză de Algocalmin), cu plăsuţa de la farmacie în care trona o cutie de Augmentin şi cu gândul ca a doua zi va fi mai bine.

Şi a fost într-adevăr, căci după a treia noapte albă cu comprese, masaj cu uleiuri volatile, supozitor Paracetamol şi Novocalmin şi măsurat temperatura de sute de ori, Emi a scăpat de febră şi a participat la Liturghie. Eram hotărâtă ca dacă febra persistă sâmbătă să prepar antibioticul şi să i-l dau, dar mulţumesc Doamne! n-a mai fost nevoie.

  Nu e refăcut complet, încă e mârâit, ultra, ultra mămos, transpiră mult (semn că boala e prezentă) şi lucru ciudat e plin de pete mici şi medii roşii pe cap şi trunchi (la care se adaugă ganglionii latero-cervicali inflamaţi, depistaţi de doamna doctor...), dar mănâncă, se joacă, iese afară şi e mult mai bine decât a fost. Mâine sper să aflu rezultatul coproculturii  şi să vedem ce mai e de făcut în privinţa erupţiei...

  Am învăţat că febra trebuie tratată cu mai multă seriozitate şi că termometrul poate fi şi prieten de nădejde, la fel ca unele antitermice (de care am fugit cât am putut, chiar şi la 39.4 grade). Regret că nu i-am măsurat temperatura lui Emi în acea zi, eram pregătită să îi dau Paracetamol văzându-l în ce stare e, dar m-a păcălit senzaţia tactilă (nu părea foarte fierbinte) şi am zis că mai aştept puţin. Un puţin pe care l-am plătit scump şi n-aş vrea să mai treacă şi alţii prin asemenea experienţe...

 

În clipele în care convulsiile l-au transportat într-o lume inaccesibilă mie, strigam către Dumnezeu cu o disperare pe care n-am mai trăit-o cred vreodată şi eram dureros de conştientă că în câteva minute Emi poate să treacă Dincolo, la fel cum am înţeles fulgerător durerea sfâşietoare de a-ţi vedea copilul plecând, durere pe care au simţit-o miliarde de părinţi, în faţa cărora nu pot decât să mă plec cu umilinţă.



Mulţumesc Doamne, că încă pot vedea pozele din vacanţă, cu zâmbetul pe buze şi nădejdea în suflet!
Ştiu că pentru mulţi convulsiile febrile nu sunt o tragedie, dar eu una n-aş mai vrea să trec vreodată prin asta, nici dacă aş fi cu cei mai grozavi medici din lume lângă mine.



Am ales să inserez pozele în text, pentru a uşura lectura. Am scris mult mai mult decât plănuisem iniţial.












joi, iulie 02, 2015

Un nou site - pentru latura profesională

Am un nou site! :)
Acesta este dedicat profesiei mele şi reflectă principiile şi convingerile mele. Am muncit mult la el şi sper că efortul şi timpul investit vor aduce roade. Între timp, mă bucur că pot aplica ideea My work is my hobby în viaţa mea.

Vă invit la o scurtă plimbare virtuală!
https://bobuldeengleza.wordpress.com/


(Urmează o postare despre cărţi pe care le recomand pentru vacanţa de vară!)

marți, iunie 09, 2015

Anunț pentru clujeni/floreșteni- cartea "Cancerul, dragostea mea"



 
Mioara Grigore nu ne mai zâmbește acum de pe pământ, ci din cer, însă cartea ei a rămas să vorbească oricăruia dintre noi despre credință și iubire. Am mai scris despre ea cu speranța că va trece peste greul prag al bolii, acum scriu cu speranța că rândurile minunate pe care ni le-a lăsat moștenire, vor rodi pentru fiecare dintre noi.

O vecină și prietenă cu inimă largă a luat de la soțul Mioarei multe exemplare (din care a vândut câteva în biserica din Hașdeu), sperând ca astfel să poată ușura cumva greutățile financiare inevitabile ale familiei îndoliate. 15 ron nu e sumă fabuloasă, însă cartea valorează mult mai mult. Nu este ficțiune, ci viață reală, fără artificii literare, în care imprevizibilul te întâlnește la orice pas și fericirea capătă un nou înțeles. Este o carte de neuitat, din care răzbat toate sentimentele și trăirile unui om aflat în luptă cu boala al cărei nume stârnește fiori, boală pe care ajunge să o iubească pentru ceea ce îi descoperă despre sine și despre viață. 

Este o carte care se potrivește parțial cu exuberanța verii, dar care se lasă citită cel mai bine noaptea, în singurătate, când sufletul se eliberează de povara grijilor zilnice. Este o carte pentru bărbați, femei și copii deopotrivă, pentru că vorbește cu sinceritate, cu duioșie, cu umor despre familia creștină unită de Dragostea cea Vie, care biruie moartea.

Cine dorește să aducă o mică alinare celor cinci copii și soțului, poate cumpăra cartea, iar banii vor fi trimiși familiei Mioarei.
Cartea poate fi achiziționată la prețul de 15 ron de la doamna Ioana Ursu, pe care o găsiți la acest număr de telefon: 0754  674  179.
                                                          
                                                    

luni, aprilie 13, 2015

Hristos a înviat!

Și bucuria se simte foarte bine în întreaga creație: copaci înmuguriți, cântecul cucului, pădurea scăldată în lumină și triluri, flori delicate, cer senin și joacă de copii...



 
 



Nu-ți vine să crezi că în Siria (și nu numai) de pildă copiii creștini trăiesc altceva ce seamănă a iad continuu...

sâmbătă, martie 28, 2015

Remedii simple și eficiente pentru viroze, tuse și otită

Cum spuneam, am avut ocazia să testăm iarna aceasta tot felul de tratamente...
Le scriu aici pentru că știu că încă bântuie virozele și poate vă vor folosi aceste remedii .

pentru imunitate
  • Sirop Imunitate, DaciaPlant
  • esență propolis, Phenalex 
  •  hidratare (!)
pentru tuse
  • miere cu ulei volatil de eucalipt/lavandă/miere -uz intern
  • ceai soc/cimbru/tei/muguri de brad/roiniță etc. cald
  • masaj  pe piept/spate cu uleiurile volatile deja menționate diluate în ulei nerafinat (extrem de eficient)
  • săculeț cu sare curată, fără antiaglomerant și iod, bine încălzită, pusă pe piept/ cataplasmă cu mămăligă caldă
  • sirop de hrean
  • Plantusin Forte, Fares
  • Polygemma, nr. 3, Plantextrakt (eficient!)
  • baie de aburi (de tip Cristela Georgescu)
  • Biomicin Forte, Fares (2, 3 pic./o linguriță de miere/3 ori pe zi)
  • hidratare (!)
pentru otită (Nectaria a făcut o otită medie, pentru care  ne-a fost recomandat Augmentin, Nurofen și Maxitrol)
  • Biomicin Forte, Fares (2 pic./o linguriță de miere/3 ori pe zi) alternativă minunată la antibioticul de sinteză
  • ser fiziologic+ esență propolis sau argint coloidal pentru lavaj nazal
  • aerosoli cu bicarbonat, adrenalină (pentru eliminarea secrețiilor)
  • baie de aburi
  • hidratare (!)
Sunt sigură că veți descoperi lucruri interesante în acest interviu:  http://www.cristelageorgescu.ro/interviu-pentru-emisiunea-sano-video/03/2014/#comments .

Multă sănătate tuturor și dacă aveți ceva de adăugat la listă, voi fi bucuroasă să învăț ceva nou!
                              

miercuri, martie 25, 2015

Meditații la piciorul unui stativ pentru perfuzii

Aceasta e a treia postare din 2015 pe care o încep, trebuie s-o și termin! :)
Sar direct în vâltoarea mesajului, ca să fiu sigură că apuc să îl scriu.

Cred că de prin noiembrie 2014 se țin scai de noi  toate virozele mai mari și mai mici care bântuie prin Cluj; am avut o gamă variată de simptome pentru micii pacienți din casă, iar la ultimele două am participat activ și eu. Ultima achiziție ne-a ținut pe toți la pat (mai puțin pe soțul-infirmier și asistent medical calificat fără voie :) ) cu greață, vărsături, slăbiciune, dureri de cap, frisoane etc. Ne-am uitat la un DVD cu Paddington luat de la British Council, am citit din Dominic, am ascultat muzică de copii, am băut ceaide mentă rece, am mâncat pâine prăjită și am zăcut după ce am schimbat multe lenjerii de pat. Dintre toți, Emi a fost cel mai grav afectat, vărsăturile recurente și ljpsa hranei timp de trei zile (degeaba l-am alăptat, i-am dat mucilagiu de orez, banană, le-a vărsat și pe acestea) ne-au dus la spital miercuri seara.

La Pediatrie III o doamnă doctor minunată ne-a trimis, din lipsă de spațiu în spital, la Spitalul de Boli Infecțioase, unde ne-au internat rapid într-o cameră cu 2 paturi. Am fost însă singurii pacienți din 4 martie până în 6 în acel salon, iar Emanuel a avut parte de perfuzii pentru rehidratare care au reușit să îl aducă pe linia de plutire. Glicemia lui a fost 50, după prima noapte cu perfuzii în spital, o valoare foarte scăzută față de normal, ceea ce explică de ce era atât de slăbit că nici nu putea sta în fund și era foarte apatic. La internare am nimerit o domnă asistentă foarte amabilă, care m-a încurajat să o întreb orice vreau să aflu (pentru mine a fost prima spitalizare adevărată și eram vizibil speriată). Pe dumneai am numit-o în mintea mea îngerul blond.

Dimineața următoare am cunoscut îngerul brunet, în persoana doctoriței care l-a tratat pe Emi pe toată perioada spitalizării: o doamnă doctor blândă, răbdătoare, foarte competentă, deschisă la sugestiile părintelui, cu care am discutat mai multe și despre vaccinuri (nu fac parte dintre părinții care resping fără nicio îndoială vaccinarea și ocazia de a te informa de la un medic infecționist trebuie valorificată!). Doamna doctor a fost cea care ne-a ținut izolați de grupurile de studenți pentru ca Emi să fie cât mai bine protejat și tot dumneai ne-a mutat într-un salon cu un pat, de unde admiram brazii. Acei minunați brazi în care viețuiește cel puțin un ciuf de pădure (rudă cu bufnița) pe care o doamnă asistentă foarte veselă ni l-a arătat pe aparatul foto, spre  deliciul lui Emi.

După trei branule (căci Emi vărsa din nou când credeam că plecăm acasă), după multe perfuzii (greu să ții liniștit un copil care își revine!), după o radiografie care să confirme/infirme suspiciune de pneumonie (Emi a avea un belșug de secreții!), după câteva incidente amuzante și mult ajutor din partea prietenilor, am ajuns acasă luni, 9 martie. Primele guri de aer curat au fost îmbătătoare!

Concluzii:  

+ cadrele medicale (medic, asistente) competente, amabile, dedicate meseriei
+ infirmiere harnice și foarte amabile
+ curățenie exemplară (recunosc însă că dacă mai inhalam mult clor, mă albeam toată la față!)
+ izolarea, în condițiile în care spitalul era în carantină din cauza gripei
+ lipsa atențiilor; nu am dat nimic nimănui, în afară de mulțumiri sincere și pline de recunoștință
+ ne-am "personalizat" spațiul (adică am adus jucării și am tot folosit uleiul volatil de mentă pentru aromoterapie)


- mâncarea (cu excepția câtorva mese, capitolul acesta lasă mult de dorit;  pâine albă, orez cu vegeta și supe cu zarzavat tăiat mare pentru copii mici, nici urmă de verdeață sau de crudități), dar ne-am descurcat cu mâncare adusă de tati, fructe și biberonul cu supă de morcov+mucilagiu de orez)
- imposibilitatea de a ieși la plimbare (și când mă gândesc că eram lângă Grădina Botanică!) de teama infectării cu alte minunății din spital (tentativa mea de evadare s-a soldat cu un eșec și am rămas să măsurăm din nou camera pe lungime și lățime!)
- mobilierul, dar mai ales baia, însă am înțeles că se renovează și acest etaj în curând
- fumul de țigară pe care l-am simțit uneori, în special dimineața, deși regulamentul prevede clar că fumatul e interzis în spital (nu știu exact cine era fumătorul...)
- hârțogăria de la internare (a durat mult completarea tuturor hârtiilor) și senzația de nesiguranță pe care mi-a creat-o tânăra rezidentă care i-a prescris tratamentul inițial (a solicitat telefonic să fie verificat de către medicul de gardă, ceea ce m-a neliniștit, chiar dacă pe de altă parte am înțeles că în orice profesie există un început... )
- faptul că uneori aveam senzația că întrebările mele deranjează, dar voiam să știu ce anume se pune în perfuzii (glucoză, ser, algocalmin, Arnetin), însă înțeleg și că poate fi obositor să dai explicații unui număr mai mare de pacienți
- izolarea  :)

          În mod cert + e mai puternic decât -!

Și în atâtea nopți petrecute lângă stativ, am meditat la două lucruri:
  1. Maica Domnului ne-a purtat pe brațe în mod real și ne-a scos în cale oameni deosebiți.
  2. Medicina a salvat viața copilului  nostru;  fără acele perfuzii Emi s-ar fi stins probabil în brațele mele. Era extrem de slăbit când am ajuns, iar eu sunt extrem de recunoscătoare că există oameni și medicamente care l-au salvat!

Poze aș adăuga cu bucurie, dacă aș ști să le descarc din telefon!