marți, august 23, 2016

Despre vacanță și alte lucruri bizare


Aș putea să scriu rânduri nenumărate despre frumusețea valurilor înspumate ale mării pentru care am  străbătut vreo 2800 km (dus-întors) vara aceasta, ar trebui să scriu despre clipele în care ești una cu soarele ce răsare îndrăzneț din depărtările albastre, ar trebui desigur să spun cum stropii sărați ai mării care se sparge când jucăușă, când furioasă de blocurile de beton, îți pătrund în nări doar pentru a coborî pe vecie în adâncul cenușiu al creierului.

S-ar cuveni să scriu despre fericirea pe care o simte un corp tânăr alintat de unduirea apei sau din contră, provocat la o joacă nebună cu valurile înalte și pline de energia care trezesc sufletul la viață. Desigur, n-ar trebui să uităm de pescărușii pe care nu  doar copiii îi îndrăgesc, de cerul înnebunitor de albastru, de fierbințeala binefăcătoare a nisipului pe care te întinzi ca o șopârlă fericită că și pentru ea strălucește soarele; nimic din toate acestea n-ar trebui ignorat.
Nici fericirea de vedea luna răsărind și plutind deasupra întinsului de întuneric, nici lampioanele care se înalță timide la început, purtând speranțe și visuri nerostite, zburând apoi pline de curaj deasupra mării, nici vântul care se încolăcește șiret în jurul trupului, uneori delicat alteori insistent, nici muzica mării, care se furișează sub tâmple, în ciuda cântecelor mai mult sau mai puțin țipătoare de pe plajă.

Cu toate acestea, gândul cu care am părăsit ieri marea strălucitoare și înspumată ca o șampanie eliberată din învelișul ei de sticlă, a fost unul  cumplit de amar. Iubirea mea de smarald și azur, care îmi dăruise ore de fericire negrăită, a cerut un preț mult prea mare pentru bucuria pe care a oferit-o oamenilor.

Un tată și fiul său de 17 ani au fost furați de curenți și... restul nu e greu de ghicit. Salvamarii au reușit să îl scoată din apă pe tată, dar în ciuda eforturilor de resuscitare ale medicilor care au încercat din răsputeri, mai bine de o oră, să îl cheme înapoi la viață, bărbatul a plecat pe drumul către Dumnezeu. L-am privit cu atenție, i-am privit pe medicii transpirați de la atâta masaj cardiac, ascultam cu încordare sunetul aparatului lor, încercând să descifrez mesajul secret transmis de el,      i-am privit pe oamenii din jur, care sperau, ca și mine, că nu e totul pierdut. Am văzut-o pe soția omului vinețiu, sosind speriată, uluită și aș fi vrut s-o îmbrățișez. A făcut-o polițista care i-a explicat cred, ce s-a întâmplat. Mi-am făcut curaj să privesc chipul celui care zăcea inert, m-am rugat să lupte, l-am rugat pe Dumnezeu să nu...
Omul acesta total străin, în viață fiind, mi-ar fi putut stârni chiar antipatia, ieri însă l-am simțit fratele meu și nu cred că am fost singura. Am plecat după vreo 50 minute de așteptare plină de speranță năruită, ca să aflu că fiul bărbatului era dat dispărut. I-am întrebat pe cei doi salvamari dacă sunt siguri că fost și el în apă, dar nu știau. Brusc, mi-am amintit expresia de pe chipul soției îmbrățișată de polițistă. M-am cutremurat gândindu-mă cum ar arăta la auzul unei a doua vești nimicitoare. Am plecat, într-o oră jumătate aveam să pornesc cu trenul spre casă. Vie, către copiii mei cât se poate de vii (am fost și cu ei la mare în iulie). Dar...în mintea mea au rămas clar întipărite imaginea trupului din care viața a zburat și speranța că poate măcar fiul e salvat. Azi am încercat să aflu vești pe Internet, băiatul nu fusese găsit... Ba mai mult,tot ieri, un alt tânăr de 17 ani a fost aruncat de valuri sub niște stabilopozi, la Saturn, furat de marea mult prea agitată. Scafandrii n-au reușit să îl găsească nici azi.

Cât mi-am luat eu prânzul citind în tihnă o carte, la o terasă, se pare că salvamarii au salvat încă vreo trei turiști luați de valuri. Cam mult pentru o oră și jumătate... Mi s-a părut incredibil că în timp ce eu mâncam liniștită, la câteva sute de metri de mine, oamenii se luptau pentru viața lor.

Sigur, am gândit și eu, cum poate gândiți și voi cei ce citiți aceste rânduri: Cine i-a pus pe oamenii aceștia să se aventureze în larg? Nu știu cum de s-au întâmplat atâtea ieri, eu însămi am simțit puterea valurilor, din care am înghițit apă de mai multe ori în timp ce experimentam diverse stiluri de înot (ca un autodidact autentic!) și diferitele temperaturi ale apei pe corpul meu (stând în picioare, cu apa până la umeri, la suprafață era uneori considerabil mai cald, față de zona gambelor, semn clar al prezenței curenților), dar nu mi-a trecut prin cap nicio clipă să mă depărtez prea mult de țărm, pentru că am intuit pericolul. Dar nu, n-am văzut steagul de avertisment decât mult mai târziu, în drum spre prânzul tihnit, n-am auzit fluieratul salvamarilor, decât după decesul nefericitului turist, n-am auzit niciun alt fel de avertisment și probabil că aș fi plecat fără să bănuiesc adevărul crunt despre iubirea mea.

Cine își imaginează moartea în mijlocul unei zile pline de soare și veselie?! Copiii continuau să se joace, muzica era pulverizată în continuare prin difuzoare, pescărușii nu și-au curmat zborul și nici cerul nu și-a pierdut vreun strop de albastru. Cu toate acestea, câțiva oameni au încetat să privească cerul și marea ieri. E ilogic știu, dar mi se pare bizar și total nepotrivit că moartea te găsește și în vacanță!

Am apreciat eforturile salvamarilor, le-am văzut îngrijorarea și încordarea de pe chip, le-am simțit dezamăgirea că au ajuns prea târziu... Mă întreb totuși: de ce doar doi salvamari la o plajă plină de turiști, de ce salvamari fără bărci cu motor puternic, de ce un singur steag înfipt în  nisip  cam la mijlocul plajei, de ce atâta muzică în difuzoare, când se pot transmite și avertismente sau poate niște afișe/broșuri pentru turiști, care să explice pericolele ce pândesc în apele verzi și cum pot fi prevenite?

Adevărul e că iubirea mea e pe cât de fascinantă, pe atât de crudă...

Un cântec pentru cei plecați și pentru cei rămași.



marți, iunie 14, 2016

O lecție neașteptată


Sâmbătă a fost o zi plină și frumoasă. Am început cu participarea la cununia prietenei noastre dragi, am continuat cu un popas la Bistro Viena, unde, în cinstea salariului proaspăt intrat pe card (!), ne-am luat un ștrudel cu mere (și acum îmi amintesc mirosul delicios de măr, unt topit și sos de vanilie!) și două porții de piure de castane cu frișcă și înghețată,

Înainte de a sosi comanda...

Principalul consumator de ștrudel.

Se observă deja o altă stare de spirit! :)

 apoi ne-am îndreptat spre Casa Radio unde se desfășura Festivalul Naţional de Teatru în Limba Engleză pentru Elevi  “Come with Us to Dramaland”. Am admirat elevii de liceu pentru măiestria cu care au jucat, fetele au fost fascinate, Emi a dormit pe mine până la aplauze... De acolo am urcat pe jos, ronțăind căpșuni și îmbătându-ne de parfumul teilor, până în Parcul Etnografic Romulus Vuia, unde, după cum ne spusese un prieten, erau activități pentru copii organizate de Societatea Ornitologică Română. Noi am ajuns pe la 14.30 cred, și am încercat tehnica quilling, am suflat în păsări de lut, am învățat cum se construiește un cuib de păsări, am pus mâna pe câteva reptile (eu m-am mulțumit cu rolul de fotograf!) prezente la eveniment și am făcut puțină mișcare.









                                                                       
                                                                      
                                                                   Tot aici am primit o lecție cu totul neașteptată. Am descoperit puterea perseverenței și a dorinței de a îți învinge temerile, ca să obții ceea ce vrei. Era ultimul loc în care m-aș fi așteptat să primesc o lecție, dar  Măriuța a fost un profesor extraordinar. A continuat să se cațere pe coloana de lăzi pe care o construia echipa de salvamontiști, în ciuda fricii evidente și a efortului intens, cu o încăpățânare admirabilă (de data asta :) ). Privind-o și văzând-o cum ezită, cum tremură și cum totuși nu se dă bătută, m-am bucurat foarte mult și recunosc că m-am simțit chiar mândră de profesoara mea...




Cu nivelul de adrenalină ușor crescut, ne-am indreptat încet spre ieșire, căutând activități mai pașnice, de genul cocoțatului pe garduri, cules de flori și de cireșe...


Paiele înțeapă! :)


Cât ne-am mai învârtit pe lângă cireșul acesta!






 Dacă aș mai fi avut putere, am mai fi rămas și la spectacolul de balet din Parcul Central; Lacul lebedelor a fost o minunăție sunt convinsă, dar mi-era prea greu cu Emi, pe care îl plimbasem de la 9.30 prin atâtea locuri...
Au trecut trei zile și încă mă gândesc la lecția oferită de micuța mea de zece ani. Cum echipa Salvamont a premiat-o cu un voucher la tiroliana de la Răchițele, abia aștept să văd ce mai descopăr.

M-aș bucura să aflu ce lecții ați învățat în ultima vreme de la copii, vă încumetați să lasați un comentariu? :)






joi, mai 26, 2016

3 metode simple și ieftine de relaxare (nu doar pentru mămici!)

 1. Colorat desene cu multe detalii (mindfulness colouring).











2. Gimnastică (sub orice formă!). Spatele meu adoră mingea. Aici eram fotograf, deci nu mă puteți vedea în acțiune!












Oh! Oh! Se pierde efectul de relaxare când apare cearta...



3. O scurtă plimbare sub cerul întunecat, prin vântul prevestitor de furtună, urmată de admiratul ploii cu soare din balcon. Fără poze, așa se gustă cel mai bine natura...


Cu ce să continuăm lista? Primim idei!

duminică, mai 22, 2016

Fotografii fără vârstă

Această postare nu are fotografii din două motive: când am trăit momentele respective nu aveam aparat foto la mine și în al doilea rând, chiar de aș fi avut, era imposibil de surprins imaginea, așa cum s-a întipărit în mintea mea.

 * În Piața Mihai Viteazul, Cluj, acum o săptămână, mergea pe trotuar o pereche îndrăgostită. Pășeau încet să nu se frângă sub greutatea plaselor pe care le duceau. Erau amândoi cam cocoșați, slăbuți, cu riduri adânci și păr cărunt. Nu se țineau de mână, nu zâmbeau, mergeau mai degrabă cu privirea în jos și nu-și afișau iubirea cu ostentație, cu toate astea, i-am numit îndrăgostiți. Motivul a fost un gest banal, pe care m-am simțit privilegiată că am avut ocazia să-l văd: ea a întins mâna ca să țină împreună cu el o sacoșă aparent grea. El a refuzat, ea a insistat fără vorbe și amândoi și-au continuat drumul împărțind o sacoșă. Am simțit că am asistat, preț de câteva clipe, la o minunată declarație tăcută de iubire.


** Joi am intrat la oră la clasa a patra, pregătită să discutăm din nou despre Present Simple și Continuous. Când am deschis ușa, am rămas înmărmurită: copiii erau toți aranjați, elegant îmbrăcați, pentru o ședință foto de sfârșit de ciclu primar. În drum spre catedră, i-am privit printre lacrimile pe care nu le-am putut opri. Erau atât de diferiți de cei cu care am împărțit atâtea ore anul acesta!  Am văzut în ei prospețimea începutului, convingerea din ochii lor că viața le promite frumusețe, am văzut niște tineri în devenire, care s-ar prea putea să nu aibă nevoie de Present Simple sau Continuous, dar cu siguranță vor avea nevoie de multă încurajare și încredere în darurile cu care au fost înzestrați. Și în timp ce ei mă tot întrebau de ce plâng (o întrebare la care nu le puteam răspunde, dar al căror răspuns unii copii l-au intuit), eu îi priveam pe furiș, întrebându-mă dacă în anul acesta școlar i-am ajutat să înțeleagă vreun pic, care sunt lucrurile importante din viață. Și mi-am dat seama că ar mai fi atâtea de spus...


*** Vineri ne-am afundat capetele în lumina soarelui și în flori de salcâm, într-o scurtă ieșire la pădure cu Emi și Nectaria. Când voi bea ceai de salcâm, îmi voi aminti de fluturii care zburau prin iarbă, de cerul amețitor de albastru, de albul ciorchinelor de salcâm- pete de lumină pe un fundal de un verde viu și mai ales de cum zâmbeau Emanuel  cu Nectaria și de bucuria pe care o simțeam ținându-i de mânuțele rotunjoare...

**** Aseară am mers în oraș la Zilele Clujului. Am fotografiat cu mintea orașul plin de oameni de toate vârstele, zâmbitori, forfota în care te simțeai una cu ceilalți, tinerețea și exuberanța care vibrau în aer. Apoi am fotografiat imaginea Parcului Central plin de luminițe și de veselie, un parc așa cum nu l-am mai văzut niciodată în atâția ani de când am ales Clujul drept casă.

 În loc de Rămas bun!, vă las în compania Micului Prinț, cu urarea de a vă bucura de tot mai multe lucruri vizibile și invizibile!





luni, mai 09, 2016

Printre zâmbete și urlete

Toate clipele frumoase sunt așezate în sipetul inimii mele. Și le prețuiesc, așa cum o face orice părinte. Dar dincolo de zâmbete, pupici și îmbrățișări, dincolo de maimuțăreli și dansat Zorba Grecul cu picioarele împleticite :), dincolo de mângâierile pe căpșoare cu păr mai mult sau mai puțin descâlcit, dincolo de "Te iubesc, mami." și de luptele care sfârșesc corp la corp care sfârșesc mereu cu mami trântită pe pat și turtită sub 1, 2 sau 3 copii, se află multe alte clipe, care nu vor apărea niciodată în poze pe blog. 




                             


Îmi spunea o doamnă cu doi copii, că ea nu știe ce ar putea face un copil ca s-o enerveze. Am admirat-o, invidiat-o și chiar m-am întrebat dacă lucrurile stau chiar așa. Aș putea să fac o listă cu lucrurile care mă aduc uneori în pragul disperării și pe care copiii mei mult iubiți nu pregetă să le facă, uneori, în mod inconștient- țipatul stil junglă, cearta surorilor pe diverse obiecte, trântitul pe jos la orice mică nemulțumire (Emi!), zădărnicirea pe termen nelimitat a operațiunii de schimbare a scutecului, împotrivirea la somn, exact când eu mă scurg de oboseală, mofturi la masă, căutatul hainelor potrivite până când jur că las doar câte două articole din fiecare fel în sertarele fetelor, trântitul ușilor, complimente precum "Esti o rea!", mișcarea cu încetinitorul încetinitorului când e vorba de măturat/spălat pe jos sau împachetat haine și multe altele.
Vă asigur că mie mi se par extrem de creativi când vine vorba de metode ce te scot din minți! Și că în funcție de starea mea sufletească, de problemele personale și de gradul de oboseală, cumulat cu timpul pe care îl am la dispoziție pentru o anumită sarcină, rezultatul final poate fi unul pașnic sau un adevărat cocktail Molotov.


Cofetar priceput meșterește la bomboane raw.


M-am murdărit pe mânuțe!


Îmi pare rău că îmi dezamăgesc cititorii, dar în ciuda tuturor cărților și articolelor de parenting citite, uneori pur și simplu... sunt foarte departe de mama care aș vrea să fiu. Așa că, sprijinindu-mă pe ajutorul oferit de cei din jur (pe care am învățat să nu îl refuz) mă lupt cu mine însămi (uneori cu o teribilă încrâncenare) și din cădere în cădere învăț să mă ridic pe picioarele de părinte, cu dragoste și acceptare. Știți cum sună aceste două cuvinte în urechile unui perfecționist? Ca zgomotul făcut de o oală clocotind, peste care pui un capac.


Una din operațiunile preferate ale lui Emi: transferul alimentelor într-un alt recipient.

Cine scrie cu markerul prin casă, primește în dar o cârpă pentru curățenie!


Măriuța e un fotograf profesionist!


O parte din supa cremă de linte va merge la iepurașii de pe fața de masă...

Îmi pare rău și să vă spun că am senzația că înregistrez mai multe căderi decât victorii, dar nu cunosc altă cale decât înainte. Slavă Domnului, că există câțiva oameni care se străduiesc să mă atenționeze și să mă susțină atunci când greșesc, dar recunosc că am redus la minimum materialele de parenting pentru simplul motiv că știu în general ce am de făcut, dar... practica e problema. Așa că prefer să ies la pădure, să ascult muzică sau să fac puțină gimnastică, să dansez, să cânt, să scriu, să citesc altceva, să mă văicăresc la un prieten, decât să mai citesc ceva care îmi va reaminti (pentru a câta oară?) de șansa la sfințenie pe care am ratat-o. Uneori funcționează. Alteori... e mai bine să așternem un strat protector de tăcere peste cuvântul alteori. Mămicile care nu se enervează niciodată, nu vor înțelege oricum semnificația cuvântului alteori, deci nu ar folosi la nimic o descriere a ceea ce urmează atunci când devin o mamă rea.

Ochelarii pot fi purtați în multe feluri...

O mică maimuțăreală între fete :)


Dacă ar exista niște ochelari speciali, care odată puși pe nas te calmează și te fac să vezi roz în loc de roșu în fața ochilor, cred că aș fi prima la coadă în Carrefour!




 





O posibilă dorință- Trimite Doamne, o mamă mai bună! :)
Fântâna dorințelor, Grădina Botanică, Cluj


Dau bănuț contra dorință împlinită!