duminică, decembrie 04, 2016

Timpul - unitate de măsură pentru prietenie





"Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;"
                                                       

Aș fi scris probabil despre 1 Decembrie, despre cărți, despre muzică sau unele activități recente, dacă n-ar fi intervenit mutarea unor prieteni dragi, care n-au plecat la capătul lumii, ci doar la capătul orașului, destul însă pentru a trezi sentimente care moțăiau sub haina generoasă a obișnuinței. 

Nici măcar nu-mi amintesc cum ne-am împrietenit - la biserică cel mai probabil, în primul an (?) al viețuirii noastre în acest cartier, plin de tineri veniți din toată țara. Ei din Timișoara, eu din Prahova, soțul meu din Arad, ei cu o fetiță subțirică, cu zulufi negri și privire de veveriță mereu pusă pe șotii, noi cu o pisică și o Măriuță, cu 2 ani mai mică decât fata lor. Peste ani s-au adăugat la ei un băiat, un motan și un hamster, la noi o Nectarie, apoi un Emi. Iar între timp s-au adunat petreceri de copii, botezuri, sărbători, nenumărate conversații la biserică, în casă, pe drum, la ușă (inconfundabilele conversații pe picior de plecare!), mâncăruri duse dintr-o parte în alta, ciocolată mâncată pe înserat, mici ingrediente ca să terminăm o ciorbă, schimb de cărți și de idei, supravegheat reciproc de copii, diverse  împrumuturi sau gesturi de prietenie, sfaturi date în glumă sau în serios; ce mai, un șir de ani în care, nu doar noi, mamele am devenit prietene, ci și firele vieților fetelor noastre s-au împletit frumos (întâlniri, jocuri pe afară sau în casele noastre, biserică, balet, cor).

Fotograful a surprins de la geamul bucătăriei trei fotomodele cu nasul roșu.
Hora prieteniei
Trei balerine grațioase
Deși știam de multă vreme că se vor muta la casă, deși m-am bucurat pentru viața mai bună, mai tihnită care nădăjduiesc că îi așteaptă, când am văzut acum două zile mașina încărcată cu lucrurile lor, inima mea a refuzat să accepte plecarea. Brusc, am fost nevoită să accept că o perioadă din viață lua sfârșit. Și tot brusc, am înțeles ceea ce evitasem de atâta timp să înțeleg: că veverița de 12 ani acum, va încânta alți vecini cu nesfârșitele ei ore de exersat la pian, că n-o voi mai vedea la ușă cocoțată pe role cerându-le pe fete afară, că se va reduce numărul de certuri, dar și numărul de scenete și de jocuri, că ne va lipsi grozav colindatul de Crăciun și că va trebui să mă aprovizionez din timp cu chimen, ciocolată, chibrituri ori hârtie igienică, pentru că unul din prietenii care te salvează la greu, nu mai e la o scară distanță, ci la kilometri buni, că e mai greu să te întâlnești și să îți bârfești copiii față în față și că telefonul sau calculatorul nu vor avea niciodată farmecul anumitor expresii faciale.

Fetele m-au întrebat "Și dacă o să ne uite Eli? Va avea alți prieteni acolo." Eu le-am răspuns că a-ți face prieteni noi, nu înseamnă a-i uita pe cei vechi. Poate ar fi trebuit să le spun că prietenia e ca și vinul, cu atât mai bună, cu cât e mai veche, dar nu sunt sigură că ar fi înțeles ori că le-ar fi micșorat în vreun fel durerea. Și-n plus, m-am gândit, plecările fac parte din viață, ele sunt cele care îți amintesc că singura certitudine în viață e că nimic nu e sigur, nu? 

Și-am mai înțeles că zece ani au trecut ca aburul ce se ridica din pâinea proaspăt scoasă din cuptor (atât soțul prietenei mele, cât și eu iubim să pregătim pâine). Un abur înmiresmat, încărcat de bucurie și nostalgie, care mângâie și arde în același timp.


Ultima scenetă la noi acasă








"Și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite,
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea."





APLAUZE pentru cei patru actori magnifici!

Ambele citate sunt din Profetul de Kahlil Gibran.

joi, noiembrie 17, 2016

18 îndemnuri pentru Emanuel, voinicul de 3 ani (şi o săptămână!)

1. Să nu uiți niciodată că sosirea ta pe lume ne-a umplut de bucurie!


2. Să îți amintești mereu că te-am îngrijit cu dragoste, chiar și atunci când ascultam Radio Renașterea la ora 2 a.m. sau mă plimbam cu tine în wrap sub luna plină, cântându-ți Cd-urile Playway to English, muzică ușoară sau  scurte fragmente din Liturghie ori Vecernie.


3. Să le mulțumești surorilor tale pentru poveștile, cântecele și jocurile, pentru pupicii și îmbrățișările pe care ți le-au oferit cu generozitate încă de la naștere.







4. Să iubești mișcarea în aer liber toată viața. Mami te felicită că ești un partener de gimnastică grozav!

5. Să iubești florile oriunde le-ai vedea și să oferi flori fără sfială celor pe care îi îndrăgești.



6.  Să cauți mereu să descoperi lucruri  noi și să experimentezi până reușești să faci ceea ce ți-ai propus.


7.  Să nu fii cu ochii pe ceas decât pentru a vedea cum funcționează mecanismul. În rest... savurează clipele!                                                                                            


 8.  Amintește-ți că minunile se prezintă în mărimi diferite - un cosaș în iarbă, un avion cu reacție, o pană de porumbel rătăcită pe drum, o furtună strașnică, o lacrimă, o înghețată la Morritz, o mână întinsă, un măceș înflorit, o perfuzie sau o strălucire în ochii tăi de poznaș...

                                                                             

9. Să-ți amintești că uneori e nevoie să mergi desculţ prin iarbă, să priveşti norii culcat printre flori, să întorci spatele și să îți pui o cicoare în păr, ca să poți trăi câteva minute de liniște.



10. Ai grijă mereu de cei mai mici și mai slabi decât tine. Chiar dacă sunt doar buburuze.
  
                                                                                                                                                                                                                                                                             


11. Prețuiește-i pe cei care petrec timp cu tine, împărtășindu-ți din cunostințele lor.










 
  12.  Părinții sunt acele ființe care te țin de mâini când îți fuge pământul de sub picioare. Să nu uiți niciodată!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
13. Veghează să nu-ți pierzi puterea de a îți arăta  iubirea și nu înceta a îndrăgi poveștile!



14. Alege-ți prietenii cu grijă. Unele jocuri sunt frumoase, altele periculoase...



15.  Dansul înseamnă în primul rând bucuria de a fi viu şi de a fi cu ceilalţi, depinde de tine cum alegi să îl trăieşti.


16.  Părinţii tăi vor fi mereu donatori de îmbrăţişări, mai ales atunci când vei întâlni bolovani pe cale.



17. Arta veritabilă, la fel ca şi natura, e tot un fel de rugăciune. Nu trece nepăsător pe lângă nimic din ce ar putea să îţi  ridice privirea spre Cer sau să ţi-o coboare spre adâncuri.


18. Preţuieşte amintirile! 




LA MULŢI ANI!
mama

vineri, noiembrie 04, 2016

Recunoștința ca mod de viață


Uneori  e ușor: simți pur și simplu că inima se umple de bucurie și de o recunoștință sinceră pentru oameni care te-au ajutat în diverse moduri, pentru un apus sau un răsărit de soare, pentru o floare sau o pasăre în zbor, alteori, se pare că trebuie să faci eforturi ca să îți amintești de darurile cu care ești binecuvântat, dar pe care le ignori, îngenuncheat fiind de greutatea cotidianului...




Aceste exerciții de recunoștință  reprezintă sursa de inspirație pentru ceea ce scriu acum, pe unele le-am făcut deja, altele urmează să fie încercate, toate mi se par frumoase și aducătoare de bucurie în suflet și cine nu are nevoie de mai multă căldură sufletească în viața lui?

Printre motivele mele recente de gratitudine se află conferința RATE (Romanian Association of Teachers of English) organizată la București weekend-ul trecut. Mai multe persoane m-au sprijinit pentru a ajunge acolo și n-am regretat niciun moment oboseala drumului (oricum noaptea am citit și am dormit :), iar ziua mi-am umplut privirea de frumusețea peisajelor prin care am trecut).
Bucureștiul m-a întâmpinat rece și vântos, dar oamenii pe care i-am întâlnit (în mijloacele de transport sau în diverse locuri pe unde am umblat) au fost cu zâmbetul pe buze și amabili. În plus, am văzut din nou pescăruși (!) și am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă, unde am prins chiar Liturghia, minunat început pentru aventura mea în București.




Conferința în sine a fost un mare motiv de bucurie: m-am simțit din nou elevă și am ascultat cu mult interes toate prezentările la care am putut participa (atelierele se suprapuneau și era foarte greu să alegi). Am aflat lucruri noi, mi-am reamintit lucruri uitate, am cunoscut oameni noi, am râs și chiar plâns la un atelier foarte emoționant ținut de o profesoară extraordinară din Grecia. Ei da, și profesorii plâng! Am primit materiale gratuite de la diverse edituri și mi-am cumpărat câteva cărți (readers)  extrem de interesante din seria Cambridge Discovery Education (cum să nu te bucuri când vezi că ceea ce ai cumpărat stârnește o sclipire în ochii elevilor tăi?!), am vorbit cu colegi români sau străini și am văzut un minunat spectacol de teatru stând alături de fosta mea profesoară de engleză din liceu.

Nu știu dacă ați încercat această senzație: să stai după 18 ani (!), alături de omul care a muncit cot la cot cu tine ca să reușești să fii admis la o facultate aflată la 500 km de orașul unde trăiești și tu și el. Să îl  îmbrățișezi strâns după atâția ani, să stai într-un restaurant și să depeni amintiri, să pui întrebări și să aștepți cu nerăbdare răspunsuri de la un om care este o parte din viața ta. Să îi spui cât de mult ți-a plăcut să lucrați împreună și să o convingi să accepte să faceți câteva poze!!!  :)

Și mai sunt recunoscătoare pentru că acum o săptămână, retrăiam în friguroasa noapte bucureșteană, clipe din anii de liceu, alături de un fost coleg care m-a ghidat cu multă măiestrie prin tot felul de străduțe, arătându-mi diverse puncte importante din capitală. Câte am reținut din plimbarea noastră nocturnă nu știu, dată fiind oboseala după o zi plină de evenimente, dar revederea, după aproximativ 17 ani de distanță, n-o voi uita, cu siguranță. Păstrez speranța ca pe viitor să îmi pot revedea mai mulți colegi.

Ș-apoi festinul pregătit de sora mea minunată, la care am ajuns sâmbătă seara, obosită frântă, ceea ce nu ne-a împiedicat să povestim în pat pe întuneric, până pe la 2 dimineața, așa cum făceam în adolescență!

Cu siguranță, toate sunt motive de recunoștință, la fel și faptul că odată ajunsă acasă am găsit în bucătărie această surpriză, oferită de Măriuța:

Inițial m-am enervat, abia am curățat urmele marker-ului permanent de pe mașina de spălat și de pe ușa de la sufragerie, apoi m-am gândit:

  Nu e mai bine că am pe cineva care să creeze asemenea amintiri?!


marți, august 23, 2016

Despre vacanță și alte lucruri bizare


Aș putea să scriu rânduri nenumărate despre frumusețea valurilor înspumate ale mării pentru care am  străbătut vreo 2800 km (dus-întors) vara aceasta, ar trebui să scriu despre clipele în care ești una cu soarele ce răsare îndrăzneț din depărtările albastre, ar trebui desigur să spun cum stropii sărați ai mării care se sparge când jucăușă, când furioasă de blocurile de beton, îți pătrund în nări doar pentru a coborî pe vecie în adâncul cenușiu al creierului.

S-ar cuveni să scriu despre fericirea pe care o simte un corp tânăr alintat de unduirea apei sau din contră, provocat la o joacă nebună cu valurile înalte și pline de energia care trezesc sufletul la viață. Desigur, n-ar trebui să uităm de pescărușii pe care nu  doar copiii îi îndrăgesc, de cerul înnebunitor de albastru, de fierbințeala binefăcătoare a nisipului pe care te întinzi ca o șopârlă fericită că și pentru ea strălucește soarele; nimic din toate acestea n-ar trebui ignorat.
Nici fericirea de vedea luna răsărind și plutind deasupra întinsului de întuneric, nici lampioanele care se înalță timide la început, purtând speranțe și visuri nerostite, zburând apoi pline de curaj deasupra mării, nici vântul care se încolăcește șiret în jurul trupului, uneori delicat alteori insistent, nici muzica mării, care se furișează sub tâmple, în ciuda cântecelor mai mult sau mai puțin țipătoare de pe plajă.

Cu toate acestea, gândul cu care am părăsit ieri marea strălucitoare și înspumată ca o șampanie eliberată din învelișul ei de sticlă, a fost unul  cumplit de amar. Iubirea mea de smarald și azur, care îmi dăruise ore de fericire negrăită, a cerut un preț mult prea mare pentru bucuria pe care a oferit-o oamenilor.

Un tată și fiul său de 17 ani au fost furați de curenți și... restul nu e greu de ghicit. Salvamarii au reușit să îl scoată din apă pe tată, dar în ciuda eforturilor de resuscitare ale medicilor care au încercat din răsputeri, mai bine de o oră, să îl cheme înapoi la viață, bărbatul a plecat pe drumul către Dumnezeu. L-am privit cu atenție, i-am privit pe medicii transpirați de la atâta masaj cardiac, ascultam cu încordare sunetul aparatului lor, încercând să descifrez mesajul secret transmis de el,      i-am privit pe oamenii din jur, care sperau, ca și mine, că nu e totul pierdut. Am văzut-o pe soția omului vinețiu, sosind speriată, uluită și aș fi vrut s-o îmbrățișez. A făcut-o polițista care i-a explicat cred, ce s-a întâmplat. Mi-am făcut curaj să privesc chipul celui care zăcea inert, m-am rugat să lupte, l-am rugat pe Dumnezeu să nu...
Omul acesta total străin, în viață fiind, mi-ar fi putut stârni chiar antipatia, ieri însă l-am simțit fratele meu și nu cred că am fost singura. Am plecat după vreo 50 minute de așteptare plină de speranță năruită, ca să aflu că fiul bărbatului era dat dispărut. I-am întrebat pe cei doi salvamari dacă sunt siguri că fost și el în apă, dar nu știau. Brusc, mi-am amintit expresia de pe chipul soției îmbrățișată de polițistă. M-am cutremurat gândindu-mă cum ar arăta la auzul unei a doua vești nimicitoare. Am plecat, într-o oră jumătate aveam să pornesc cu trenul spre casă. Vie, către copiii mei cât se poate de vii (am fost și cu ei la mare în iulie). Dar...în mintea mea au rămas clar întipărite imaginea trupului din care viața a zburat și speranța că poate măcar fiul e salvat. Azi am încercat să aflu vești pe Internet, băiatul nu fusese găsit... Ba mai mult,tot ieri, un alt tânăr de 17 ani a fost aruncat de valuri sub niște stabilopozi, la Saturn, furat de marea mult prea agitată. Scafandrii n-au reușit să îl găsească nici azi.

Cât mi-am luat eu prânzul citind în tihnă o carte, la o terasă, se pare că salvamarii au salvat încă vreo trei turiști luați de valuri. Cam mult pentru o oră și jumătate... Mi s-a părut incredibil că în timp ce eu mâncam liniștită, la câteva sute de metri de mine, oamenii se luptau pentru viața lor.

Sigur, am gândit și eu, cum poate gândiți și voi cei ce citiți aceste rânduri: Cine i-a pus pe oamenii aceștia să se aventureze în larg? Nu știu cum de s-au întâmplat atâtea ieri, eu însămi am simțit puterea valurilor, din care am înghițit apă de mai multe ori în timp ce experimentam diverse stiluri de înot (ca un autodidact autentic!) și diferitele temperaturi ale apei pe corpul meu (stând în picioare, cu apa până la umeri, la suprafață era uneori considerabil mai cald, față de zona gambelor, semn clar al prezenței curenților), dar nu mi-a trecut prin cap nicio clipă să mă depărtez prea mult de țărm, pentru că am intuit pericolul. Dar nu, n-am văzut steagul de avertisment decât mult mai târziu, în drum spre prânzul tihnit, n-am auzit fluieratul salvamarilor, decât după decesul nefericitului turist, n-am auzit niciun alt fel de avertisment și probabil că aș fi plecat fără să bănuiesc adevărul crunt despre iubirea mea.

Cine își imaginează moartea în mijlocul unei zile pline de soare și veselie?! Copiii continuau să se joace, muzica era pulverizată în continuare prin difuzoare, pescărușii nu și-au curmat zborul și nici cerul nu și-a pierdut vreun strop de albastru. Cu toate acestea, câțiva oameni au încetat să privească cerul și marea ieri. E ilogic știu, dar mi se pare bizar și total nepotrivit că moartea te găsește și în vacanță!

Am apreciat eforturile salvamarilor, le-am văzut îngrijorarea și încordarea de pe chip, le-am simțit dezamăgirea că au ajuns prea târziu... Mă întreb totuși: de ce doar doi salvamari la o plajă plină de turiști, de ce salvamari fără bărci cu motor puternic, de ce un singur steag înfipt în  nisip  cam la mijlocul plajei, de ce atâta muzică în difuzoare, când se pot transmite și avertismente sau poate niște afișe/broșuri pentru turiști, care să explice pericolele ce pândesc în apele verzi și cum pot fi prevenite?

Adevărul e că iubirea mea e pe cât de fascinantă, pe atât de crudă...

Un cântec pentru cei plecați și pentru cei rămași.



marți, iunie 14, 2016

O lecție neașteptată


Sâmbătă a fost o zi plină și frumoasă. Am început cu participarea la cununia prietenei noastre dragi, am continuat cu un popas la Bistro Viena, unde, în cinstea salariului proaspăt intrat pe card (!), ne-am luat un ștrudel cu mere (și acum îmi amintesc mirosul delicios de măr, unt topit și sos de vanilie!) și două porții de piure de castane cu frișcă și înghețată,

Înainte de a sosi comanda...

Principalul consumator de ștrudel.

Se observă deja o altă stare de spirit! :)

 apoi ne-am îndreptat spre Casa Radio unde se desfășura Festivalul Naţional de Teatru în Limba Engleză pentru Elevi  “Come with Us to Dramaland”. Am admirat elevii de liceu pentru măiestria cu care au jucat, fetele au fost fascinate, Emi a dormit pe mine până la aplauze... De acolo am urcat pe jos, ronțăind căpșuni și îmbătându-ne de parfumul teilor, până în Parcul Etnografic Romulus Vuia, unde, după cum ne spusese un prieten, erau activități pentru copii organizate de Societatea Ornitologică Română. Noi am ajuns pe la 14.30 cred, și am încercat tehnica quilling, am suflat în păsări de lut, am învățat cum se construiește un cuib de păsări, am pus mâna pe câteva reptile (eu m-am mulțumit cu rolul de fotograf!) prezente la eveniment și am făcut puțină mișcare.









                                                                       
                                                                      
                                                                   Tot aici am primit o lecție cu totul neașteptată. Am descoperit puterea perseverenței și a dorinței de a îți învinge temerile, ca să obții ceea ce vrei. Era ultimul loc în care m-aș fi așteptat să primesc o lecție, dar  Măriuța a fost un profesor extraordinar. A continuat să se cațere pe coloana de lăzi pe care o construia echipa de salvamontiști, în ciuda fricii evidente și a efortului intens, cu o încăpățânare admirabilă (de data asta :) ). Privind-o și văzând-o cum ezită, cum tremură și cum totuși nu se dă bătută, m-am bucurat foarte mult și recunosc că m-am simțit chiar mândră de profesoara mea...




Cu nivelul de adrenalină ușor crescut, ne-am indreptat încet spre ieșire, căutând activități mai pașnice, de genul cocoțatului pe garduri, cules de flori și de cireșe...


Paiele înțeapă! :)


Cât ne-am mai învârtit pe lângă cireșul acesta!






 Dacă aș mai fi avut putere, am mai fi rămas și la spectacolul de balet din Parcul Central; Lacul lebedelor a fost o minunăție sunt convinsă, dar mi-era prea greu cu Emi, pe care îl plimbasem de la 9.30 prin atâtea locuri...
Au trecut trei zile și încă mă gândesc la lecția oferită de micuța mea de zece ani. Cum echipa Salvamont a premiat-o cu un voucher la tiroliana de la Răchițele, abia aștept să văd ce mai descopăr.

M-aș bucura să aflu ce lecții ați învățat în ultima vreme de la copii, vă încumetați să lasați un comentariu? :)