Avem nevoie să învie și speranța...
aprilie 19, 2017 |
1 Comment |
Hristos a înviat! Aș fi vrut ca prima postare după Paști să fie despre despre lumină, cozonaci, copii, bucurii mari și mici, florile care au invadat tot ceea ce ne înconjoară, amețindu-ne cu parfumul și infinitele lor culori. Am vrut să cred că de Paști până și monștrii se odihnesc și putem spera, în mod absurd poate, la o lume mai frumoasă.
Când am văzut știrea despre copiii și femeile uciși duminică în Siria, în drumul spre o viață mai bună, am știut că florile, ouăle roșii și cozonacii și-au pierdut farmecul. De Florii au fost atentatele din Egipt, unde au plecat spre Cer oameni a căror vină e că se aflau în biserică, înainte, la început de aprilie, a fost atacul chimic din Siria, cu Sarin, căruia i-au căzut victime atâția copii, m-am gândit că e imposibil ca de Paști să nu se întâmple ceva, doar că nu puteam ghici unde. Dar inima mea s-a încăpățânat să spere că până si Răul are o limită. S-a dovedit că m-am înșelat.
În "Hoțul de cărți", neobișnuitul narator- moartea însăși, care istorisește viețile și morțile mai multor personaje din Germania nazistă, declară: Sunt bântuită de oameni. Mă gândesc că la fel ar putea spune și acum...
Mi-am întors privirea de la videoclipul de pe Facebook, am vrut să ignor suferința cruntă a acelor oameni, ca să mă protejez pe mine. Ei sunt acolo, eu aici, ce pot eu să fac?! Copiii noștri încă trăiesc o viață liniștită, cu flori și fluturi, mers la biserică din obișnuință, nu din disperare, certuri pentru o bucată de cozonac în plus, mofturi pentru o haină sau un joc, cântec de păsări nu bubuituri înfricoșătoare de bombe, copiii noștri încă știu ce e o noapte liniștită, vise senine, joc netulburat în aer curat. Copiii noștri știu că există război, dar undeva departe, iar ororile cu care se confruntă alții de vârsta lor le sunt necunoscute. Uneori le-am mai arătat imagini, rar și puține, doar cât să îi fac conștienți că sunt oameni care suferă teribil din pricina lăcomiei și mândriei altora, că sunt copii pentru care o firimitură de pâine reprezintă un festin, pentru a-i ajuta să își înfrângă puțin egoismul. Dar de data aceasta nu le-am arătat nimic, nu le-am spus că lumea curată e pe cale de dispariție și că Dumnezeu Însuși se îngrozește de făptura Lui. Nu le-am spus nici că pentru câteva clipe mi-am ridicat privirea către Dumnezeu, întrebându-L cu mânie cum de îngăduie astfel de nenorociri. Știu că nu e prima dată când am făcut-o și că nu sunt nici singura care ridică ochii spre Cer, dar mai cred și că Domnul mi-a iertat răzvrătirea de moment, pentru că îmi știe slăbiciunea.
Mi-am impus să mă uit la videoclip, pentru că am considerat că nu am dreptul să stau confortabil în casa mea și să pretind că totul e roz, eventual și cu sclipici. Mă depășește ce se întâmplă în Siria, istoria nu e nici pe departe punctul meu forte, dar concluzia mea după atâția ani de istorie studiată în școală este că omul, în esență, repetă aceleași greșeli la nesfârșit și e biruit de aceleași porniri (lăcomie, dorință de putere) de-a lungul tuturor secolelor, pe întreg globul pământesc. Și de-a lungul tuturor secolelor, pe întreg globul pământesc, ființe nevinovate sunt victimele cruzimii celorlalți.
Cu ce îi putem ajuta pe oamenii aceștia, în afară de câteva rânduri scrise pe un blog și de o rugăciune fierbinte? Cum se poate rupe lanțul monstruos de atacuri, atentate, crime și nesfârșită suferință pretutindeni în lume?
Ieri, Măriuța îmi spunea că ea împreună cu o prietenă vor salva lumea când vor fi mari; am întrebat-o cum propune să facă asta, mi-a răspuns că vor curăța planeta de gunoaie, vor construi case ecologice, vor cultiva propria mâncare în grădini generoase etc.
Am zâmbit, vor avea mult de muncă, dar un gând din adânc nu-mi dă pace: cine va curăța planeta noastră de atât Rău, scurs peste tot, mai ceva ca petrolul și plasticul în oceane?
