10 lucruri învățate ieri la banchetul claselor a XII-a

Banchetul claselor a XII-a de ieri mi-a adus în minte câteva lucruri, pe care simt nevoia să le împărtășesc atât cu elevii mei, cărora le-am promis că le voi scrie, după ce emoțiile și impresiile acestor zile se vor așeza puțin în inimă, cât și cu cititorii care se vor întreba cum am devenit eu mai înțeleaptă după o petrecere foarte reușită.

1. Tinerii aceștia, deseori mai înalți decât noi, profesorii, au o inimă dornică să primească și să ofere iubire. Ceea ce am trăit în ziua de joi, când a fost Cursul Festiv și vineri, când a fost Banchetul, a fost pentru mine năucitor și mai mult decât emoționant. Sigur, mă așteptam la bucuria și lacrimile copiilor, ale părinților, mă așteptam și la lacrimile mele sau ale unor colegi, dar nu m-am așteptat la valul de căldură topitoare de inimi. Pur și simplu, nu mi s-a mai întâmplat să văd  sau să simt atâtea îmbrățișări pe cm pătrat, atâtea lacrimi încărcate de tristețea despărțirii, atâta sinceritate și abandonare în voia unor trăiri mult prea greu de controlat. Nici n-am mai încercat, aveam o scuză: dacă băieții plângeau cu atâta amar și se îmbrățișau cu atâta jale, puteam și eu să-mi permit câteva râuri de lacrimi (între noi fie vorba, nici La Multi Ani! nu pot cânta fără șervețele prin preajmă :) )

                           

2. Tinerii aceștia puși la patru ace, cu zâmbetul pe buze și pași hotărâți sau nesiguri sunt aceeași oameni pe care i-am văzut pentru prima dată anul trecut în septembrie și care uneori mi-au scos peri albi, mi-au mâncat ciocolata și clementinele, mi-au dat răspunsuri care m-au pus pe gânduri, m-au făcut să caut tot soiul de lucruri pe Internet, ca să le placă ora mai mult, tinerii aceștia m-au uluit cu  transformarea lor. Zânele diafane, prințesele strălucitoare sunt aceleași ființe de care trăgeam uneori cu încăpățânare să le trezesc dimineața în clasă sau  să le curm șirul nesfârșit de noutăți, care se cereau împărtășite exact în timpul orei. :) 

Dar Doamne, ce schimbare!!! Când am intrat și i-am văzut pe toți atât de frumoși, de tineri mi s-a oprit respirația. Și eu îi cunosc doar de nouă luni, ce vor fi simțit colegii mei care îi cunosc de patru ani?!

3. Unii dintre tinerii aceștia am descoperit, atât de târziu (!) duc în spate poveri mult prea mari pentru umerii lor fragili. Și o fac cu o demnitate și cu o discreție care mă obligă să mă plec adânc în fața lor. Și îi rog să mă ierte că n-am înțeles din timp faptul că zâmbetul lor ascundea o reală și adâncă suferință... 

4. Tinerii aceștia mi-au umplut inima de bucurie curată cu îmbrățișările, pupicii, șotiile lor de copii mari, așa că ieri m-am maimuțărit pentru prima dată în viață cu peruci și ochelari uriași, cu pălării fistichii, ca să ne pozăm printre chicoteli. Și mi-am (re)amintit că viața de profesor nu presupune doar activități structurate, cu reguli, beneficii și sancțiuni, ci și nevoia de spontaneitate, de renunțarea la unele formalisme. 

5.  Am dansat cu elevii și cu colegii mei cum n-am mai făcut-o de multă vreme, mai exact, când n-am mai rezistat în pantofi, am rămas desculță, :) am dansat pe muzică românească, țigănească, latino, aproape orice, din aceeași bucurie de a fi cu ei, așa cum sunt ei, dincolo de mediul școlar. N-am poze cu mine pentru că eram prea ocupată cu activitatea propriu-zisă, ca să mă mai intereseze telefonul. :)))

6.  M-am gândit că, dacă aș mai putea trece note în catalog, aș scrie acum acel zece promis mai demult elevului meu. Primise un 9 pentru o compunere, cu promisiunea că îi dau un 10, când își deschide inima în fața persoanei iubite tainic. A trecut semestrul și n-am mai știut nimic, acum îmi rămâne doar rolul de nașă :))).

7.  Am învățat ieri, că e fantastic să te pozezi cu prințese, atâta vreme cât ai grijă unde îți ții picioarele, :)  nu de puține ori am călcat pe câte o minunăție de rochie!

8.  Am învățat ieri că e minunat să te bucuri de bucuria pe care vrea să ți-o dăruiască un elev, fie că dansează pentru tine dansuri populare, că îți scrie rânduri de neuitat, că te îmbrățisează cu lacrimi și fără vorbe multe sau că îți oferă din prăjiturile (ori țigara) lui :).

                            

9.  Ce am retrăit ieri? Emoția planurilor de viitor ale tinerilor mei (foști) elevi, freamătul viselor pline de entuziasm, speranța că viața se va dovedi generoasă cu ei, încrederea că forța lor va birui orice zid, chiar dacă nu întotdeauna din prima încercare. 

10.  Toți tinerii aceștia pe care i-ați văzut și mulți alții cărora n-am reușit să le fac poze prea clare, au o delicatețe sufletească înduioșătoare, vor face tot posibilul s-o ascundă sub diverse forme, până când vor înțelege că acesta e marele lor dar de la Creator: o inimă încăpătoare.
Tinerii aceștia NU sunt nepăsători, preocupați doar de binele propriu și lipsiți de respect. Sunt onorată că i-am cunoscut și recunoscătoare că mi-au fost dăruiți nouă luni.
 N-aș fi vrut să îi iubesc, pentru că e mult mai simplu să te desparți atunci când nu iubești, dar...m-au păcălit și drept pedeapsă le las o ultimă temă: un exercițiu de retroversiune.

Retroversiune

                             de Marin Sorescu

Susţineam examenul

La limba moartă,
Şi trebuia să mă traduc
Din om în maimuţă.

Am luat-o pe departe,
Traducând mai întâi un text
Dintr-o pădure.

Retroversiunea devenea însă
Tot mai dificilă, cu cât mă apropiam de mine.
Cu puţin efort
Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare
Pentru unghii şi părul de pe picioare.

Pe la genunchi am început să mă bâlbâi.
În dreptul inimii mi-a tremurat mâna
Şi-am făcut o pată de soare.

Am mai încercat eu s-o dreg
Cu părul de pe piept.
Dar m-am poticnit definitiv
La suflet.

Read More

'Oprește, Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.' Lucian Blaga

      Voinicul acesta vesel, pupăcios, mâncăcios, iubitor de plimbări și cărți, de joacă, mașini și muzică, împreună cu bruneta, delicata, marea cititoare, cântăreață și dansatoare  soră a sa, mi-au frânt inima aseară.
Eram în pat, împreună cu el și  cu Nectaria, îmbrățișați, cu lumina stinsă, gata să îl întâmpinăm pe Moș Ene cum se cuvine.
       Deodată Nectaria mă întreabă, cam așa:
- Cum ar fi să mor eu înaintea ta?
Cu inima cât mai aproape de gât, răspund:
- În mod normal, se va întâmpla invers.
- Da, dar se poate și cum zic eu, nu?
- Se poate, răspund cu un sfert de sfert de gură. Dar să sperăm că nu va fi cazul.

Am încercat în toți acești ani să fiu cât mai onestă cu copiii, în plus, moartea nu e un subiect pe care să îl poți ocoli la nesfârșit. Undeva între trei și patru ani, pe toți trei i-a izbit adevărul în față, exact așa cum apare el formulat în Hoțul de cărți ('The Book Thief').

Reacția a variat de la frică și negare, până la resemnare și ignorare, combinată cu o uitare forțată ('No bine, hai să nu mai vorbim despre asta, avem și altceva de făcut.' spuse pragmatica primă născută a casei.)
Pe Emanuel l-am simțit de multă vreme că se tot frământă, mi-a pus de-a lungul ultimului an o grămadă de întrebări cu referire directă și indirectă la moarte, de multe ori, în momente neașteptate. Aseară, după dialogul dintre mine și Nectaria, n-a mai rezistat și a dat drumul unui plâns sfâșietor.
-  Eu nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc mereu.
- Ești supărat tare, îi răspund, căutând cu disperare orice cuvânt de liniștire, care să fie cinstit, dar dătător de speranță. Un cuvânt care să ne liniștească pe toți trei.
- Ai putea vorbi cu Dumnezeu despre asta...

Nu i-am dat un răspuns ipocrit, i l-am dat pe singurul pe care îl cunoșteam, chiar dacă  nu mă consider un creștin autentic. Dumnezeu este, din punctul meu de vedere, unicul în stare să stingă  cu adevărat frica. Să îi spun 'Tu nu vei muri', e o minciună pe care nu o pot rosti, chiar dacă adevărul e așa de dureros. Întreaga ființă se revoltă, pentru că n-ai cum să nu simți că n-am fost creați pentru moarte, pentru că  foarfeca morții taie brusc și iremediabil țesătura fină a unei vieți, în care se întrepătrund bucurii și suferințe.

- Dar cum să vorbesc cu Dumnezeu dacă El e in Rai și eu în sufragerie? veni o nouă întrebare.
- Pur și simplu, cum vorbești cu mine, fii sigur că te aude. El e peste tot, nu doar în Rai. S-ar putea să nu îți răspundă din prima, dar tu să insiști. De auzit aude El, dar de răspuns, răspunde când consideră că e necesar.

În paralel, mintea mea se gândea la nenumărații părinți cărora le-au murit copiii, cât de mult n-or fi vorbit bieții oameni cu Dumnezeu, pentru ca din capătul celălalt să se audă doar o tăcere zdrobitoare? Câți au putut să își păstreze credința, în fața unui asemenea chin?
Cuvintele mi s-au părut atât de sărace, dar n-am știut ce altceva să fac sau să spun, în afară de o îmbrățișare strânsă și de cele scrise mai sus.

- Vorbește tu cu Dumnezeu, rosti Emi și își băgă fățuca plină de lacrimi în gâtul meu.
- Bine, așa voi face, poți să fii sigur că voi vorbi cu El, i-am răspuns.

De câte ori n-am vorbit cu El despre subiectul acesta? Pe măsură ce se înșiră anii pe șnur, sunt tot mai conștientă că moartea mi-e cel mai bun profesor de viață. Nu că mi-aș fi dorit să fie astfel, ci pur și simplu pentru că e inevitabil.


Iar gândurile m-au însoțit din adolescență, acum doar s-au îndesit, sunt mai conștientă de ele și NU mai încerc să le ocolesc. Uneori mă minunez de faptul că ochii nu se vor mai odihni peste capete de copii, peste flori și cer, mâinile mele nu vor mai scrie pe tablă, nu vor mai pregăti mâncarea, nici nu vor mai mângâia, certa ori prinde o mânuță de copil,  picioarele mele nu vor mai bate străzile Clujului,  nu vor mai dansa, nici nu vor mai urca munți sau alerga prin mare, omul care sunt, pur și simplu nu va mai fi. DELOC.

Dar până atunci, voi mai purta conversații cu Dumnezeu despre ne-murirea copiilor noștri. Și sper că vor fi nenumărate...


P.S. Am iubit poezia aceasta a lui Arghezi din prima clipă în care am citit-o. Eram în liceu. Interpretarea lui Tudor Gheorghe o face de neuitat!

Read More