duminică, mai 23, 2010

Ce facem sâmbăta şi duminica cu şi pentru copiii noştri

Să răscumpărăm vremea – ce facem sâmbăta şi duminica?

Odată cu recenta absolvire a liceului de către fiul meu cel mare, am început să cuget la natura trecătoare a timpului. Când copiii noştri erau mici, îndeosebi în şcoala primară, responsabilităţile şi îndatoririle de zi cu zi păreau fără sfârşit (cred că am petrecut 10 ani cu cel puţin un copil în scutece!) Adesea, încercam doar să răzbim prin fiecare zi, doar ca să o luăm de la început dimineaţa. Şi totuşi – răsfoind fotografiile de familie, dând peste felurite proiecte şcolare şi alte amintiri, mi se întorc în memorie multe lucruri uitate şi, mai ales, cât de iute au crescut copiii. Într-un sfârşit, termină şcoala primară, şi de atunci timpul petrecut de ei în şcoala generală şi liceu pare să treacă tot mai şi tot mai repede. Îi sfătuiesc întotdeauna pe proaspeţii părinţi să preţuiască ceea ce aud şi ceea ce simt când îşi ţin pruncii în braţe, căci atunci când eşti aglomerat şi copleşit, ţi se pare că nu se va sfârşi niciodată – şi totuşi cândva se va sfârşi, şi lucrurile se vor schimba.

Simţirile pe care încerc să le exprim sunt, pe undeva, o conştiinţă a creşterii. O parte din ea, îndeosebi partea ce ţine de aglomerare şi de copleşire, vine o dată cu conştientizarea felului în care erau lucrurile (sau a felului în care trebuiau să fie). Mulţi dintre noi, mai ales bărbaţii, descoperim fără îndoială că erau multe de făcut şi la fel de multe pe care le-am pierdut pentru că a trebuit să lucrăm sau să călătorim cu serviciul. Însă în alte dăţi e vorba de o aglomerare căreia i-am îngăduit să pătrundă în vieţile noastre pentru că am dorit să le punem la îndemână copiilor ceea ce am crezut că e cel mai bine – fie în sport, fie în artă sau în stimularea intelectului. Poate că privim îndărăt şi ne gândim: „A meritat pe deplin, am face-o din nou”. Dar poate că ar trebui să ne gândim şi să dăm lecţii copiilor noştri despre ceea este cu adevărat important, poate că ar trebui să ne gândim la ceea ce vor ajunge şi ei, la un moment dat, să-şi înveţe copiii…

Ceea ce vreau să spun e că o sumedenie din lucrurile pe care le facem singuri şi în familie, îndeosebi în sâmbete şi în Duminici, chiar dacă nu-s rele în sine, totuşi nu ne pregătesc pentru experienţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, „şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17:3). În evanghelia praznicelor Maicii Domnului (ce se citeşte, de pildă, la Naşterea Maicii Domnului, la 8 septembrie), auzim istoria Martei şi Mariei. Ni se aminteşte că Hristos i-a zis Martei „te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”, însă „un (singur) lucru trebuieşte”; sora ei Maria a ales partea cea bună, „care nu se va lua de la ea” (Luca 10:41-42). Oare îi învăţăm pe copiii noştri (şi pe noi înşine) despre ceea ce „trebuieşte”? Descoperim că mulţi dintre şcolarii şi mai ales liceenii noştri sunt dezinteresaţi de Biserică şi de Dumnezeu. Uneori această încercare a credinţei poate fi percepută ca un lucru necesar pentru ei, ca să treacă de la credinţa părinţilor la credinţa „lor”. Mă întreb însă dacă acest lucru nu este şi o urmare a experienţei avute în bisericile şi familiile noastre – a faptului că nu au încercat cu adevărat cunoaşterea lui Dumnezeu, nici nu i-au văzut pe alţii care să-L cunoască. Noi, ca părinţi, nu îi putem sili să le pese sau să vrea ceea ce vrem noi pentru ei; cred însă că putem urma pilda celor ce măcar încearcă să afle acel singur lucru care trebuie.

Am mai ridicat problema reexaminării de către fiecare dintre noi a unor arii comportamentale în biserică, numindu-o de „bun simţ” – fiindcă aceste lucruri se leagă de reacţia fundamentală pe care trebuie s-o avem când înţelegem că biserica este un loc aparte şi închinarea este un timp pe care-l petrecem înaintea lui Dumnezeu. Dincolo de câteva probleme practice, mi-aş dori ca fiecare dintre noi să ia în serios faptul că trebuie să ne pregătim individual înainte de a veni la biserică şi, mai ales, înainte de primirea Sfintelor Taine. Multor oameni Ortodoxia li se pare dificilă pentru că adesea este „contra-culturală” faţă de ceea ce societatea consideră firesc. Lucrul acesta devine evident când ne uităm cu seriozitate la ce facem în sâmbete şi în Duminici. Este oare noaptea de sâmbătă cea mai încărcată seară a săptămânii, în care stăm până târziu, pricină pentru care ne este greu să ajungem la timp la biserică – sau să nu mai ajungem deloc? Ne gândim vreodată că, aşa cum socoteşte Biblia şi Biserica Ortodoxă (şi, de fapt, şi iudaismul), ziua începe cu seara de dinainte? Am mai spus, vorbind despre pregătire, că postul este o cerinţă firească şi că cei ce sunt sănătoşi trupeşte trebuie să postească măcar de la miezul nopţii până la sfârşitul dumnezeieştii Liturghii. Am mai zis şi că cuplurile căsătorite trebuie să se înfrâneze de la împreunare trupească în ajunul liturghiei duminicale (ca şi înainte de orice altă liturghie la care iau parte – cuplurile necăsătorite, bineînţeles, ar trebui să se înfrâneze oricum înainte de cununie – o altă cerinţă „contra-culturală” a Ortodoxiei!) Iar aceasta nu pentru a pune îngrădiri sexuale cuplurilor, ci pentru a le da putinţa de a fi iarăşi împreună, după ce, aşa cum zice Sfântul Pavel, „s-au îndeletnicit în post şi rugăciune” (1 Cor. 7:5)[1]. Acest verset este temeiul mai multor canoane ortodoxe şi al altor cugetări pe această temă. Aşadar, seara de sâmbătă se sfârşeşte cu pace, pregătindu-ne pentru liturghia de Duminică şi părtăşia cu Iisus Hristos, sau este ziua săptămânii care se sfârşeşte într-un colaps?

Îmi dau seama că datorită neputinţei de a sluji săptămânal mai mult de o liturghie, Duminica, este uneori greu să ne încadrăm în alte activităţi planificate Duminică dimineaţă. Însă dacă le vom îngădui copiilor să lipsească mereu de la Liturghie din pricina acestor activităţi, oare ce fel de priorităţi îi învăţăm să aibă? Oare ce îşi vor învăţa mai apoi copiii, despre „singurul lucru care trebuie”? Cum să ne aşteptăm să-L cunoască pe Dumnezeu dacă îi zorim prin „partea cu biserica” ca să ajungem la ceea ce socotim, poate, partea cea mai însemnată a zilei? Şi încă, cum ne influenţează viaţa experienţa venirii la biserică şi a primirii Împărtăşaniei? Cum vorbim cu familia noastră şi despre ea, precum şi cu alţi membri ai comunităţii după Liturghie? Cum ne purtăm? Este vreo diferenţă în comportamentul nostru?

Putem petrece o viaţă uimindu-ne cât de iute a trecut timpul peste noi şi peste copiii noştri. Putem rămâne pururea plini de griji şi tulburare pentru multe lucruri, până la sfârşit, fără să schimbăm nimic esenţial în viaţa noastră.

Dar dacă suntem cu adevărat interesaţi, cum vom răscumpăra vremea? Cum ne vom schimba priorităţile? Să începem prin a ne uita la cum ne petrecem sâmbăta şi Duminica.

Pr. John Shimchick

Articol apărut în „Crossroads”, septembrie 2007, publicaţie lunară a Bisericii ortodoxe „Sfânta Cruce”, New Jersey, S.U.A.

Traducere de Radu Hagiu


[1] „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”.

Publicat in Cuvântul duhovnicului, Şcoala părinţilor.

Articol preluat din Familia Ortodoxa

Niciun comentariu: