O naştere de (ne)uitat !
iunie 30, 2010 |
11 Comments |
Dacă vă aşteptaţi să găsiţi ceva spectaculos, mă tem că vă voi dezamăgi... Eu însămi sunt încă puţin dezamăgită pentru că naşterea pentru care m-am pregătit sufleteşte atât de mult şi pentru care m-am documentat mai ceva ca înaintea unui examen, a decurs doar parţial aşa cum mi-am dorit. Mi-a luat mult timp până să mă împac cu situaţia şi între timp am sucit problema pe toate părţile...
Travaliul a început duminică noaptea; pe la 2 m-am trezit cu contracţii dese în partea inferioară a abdomenului, am mai citit până pe la 2.30 să mă asigur că nu am nişte simple dureri de burtă... la 2.30 m-am dus să fac duş şi am început să aplic tehnica respiraţiei aşa cum învăţasem şi... chiar a funcţionat! Cântau rândunicile pe la geam (avem câteva cuiburi deasupra bucătăriei) şi eu încercam să mă asigur că sunt în travaliu şi nu doar mi se pare :). Pe la 4 am trezit soţul care s-a speriat că nasc atunci :), dar l-am calmat şi l-am lăsat să se pregătească în timp ce eu am terminat bagajul, am preparat ceai de frunze de zmeură (zice-se că tonifică musculatura uterină) şi sandwich-uri. După 5 contracţiile s-au dus şi mă întrebam când vor reveni... Am luat din oră în oră Caulophyllum, după cum mă învăţase o homeopată, pentru dilatarea colului şi m-am tot mişcat.
Am glumit cu soţul, am citit împreună acatistul Sfântului Nectarie, pe la 7 s-a trezit Măriuţa, am povestit, ne-am jucat, am mâncat şi încet, încet am început să resimt oboseala... Am mai avut contracţii sporadice, dureroase, dar suportabile. Am ieşit la plimbare, puţin la joacă, apoi la biserică, iar starea de spirit era optimistă, în ciuda oboselii şi a unei uşoare tristeţi. Simţeam că se apropie marele eveniment şi că petrec ultimile clipe NUMAI cu Măriuţa.
Ei şi pe când ne-am aşezat la masă am început să simt adevăratele contracţii, cu dureri de spate şi abdomen inferior... Erau scurte, destul de dese şi de puternice, aşa că am terminat de mâncat, am încercat inutil s-o adorm pe Măriuţa citindu-i, până când am lăsat cartea deoparte de durere şi-am început pregătirea de plecare. Mi-am luat rămas bun de la Măriuţa (care a rămas la o vecină), un moment tare dureros... Draga de ea m-a mângâiat calm pe umăr şi m-a întrebat "Te doare tare, mami?" (cred sincer că un copil poate înţelege multe dintr-o naştere fără a fi traumatizat de ea).
Am plecat cu maşina unui prieten la spital, pe care probabil l-am speriat puţin întrucât mai mult "respiram" (!) decât vorbeam, căci contracţiile erau de acum cam la un minut şi foarte puternice. La spital m-a dezbrăcat moaşa, altfel nu cred că mai apucam, m-a controlat o dră. doctor şi mi-a spus: "Haideţi pe masă, că naşteţi!" Până aici au fost toate bune, chiar foarte bune, de aici încolo... adio curaj şi putere de decizie, am fost din nou o marionetă. În sala de naşteri mi-au pus perfuzie cu glucoză (m-am speriat şi probabil eram cam albă, dar în rest n-aveam nimic, aveam de fapt nevoie de o încurajare, nu de substanţe...), m-am urcat cu chiu cu vai pe masă unde dr. mi-a rupt apa (eram dilatată complet, dar cu membrane intacte!). Ce s-a întâmplat nu ştiu, dar a fost extrem de dureroasă operaţiunea pentru care nu am decât un cuvânt: oribil !!! Ştiam că e neplăcut, dar nu dureros... Moaşa l-a adus pe soţ (o mare realizare, date fiind condiţiile din spitalele noastre) şi am fost pusă să împing. Sincer, nu simţeam nevoia, iar poziţia de gândac neajutorat nu mi-a folosit deloc. Aşa că am născut cam în jumătate de oră şi nu imediat şi regret amarnic că n-am spus că nu vreau încă să împing. Despre poziţie... mă îndoiesc că aş fi fost lăsată altfel... În aceste condiţii n-am scăpat nici de epiziotomie. Mi s-a făcut repede si oxitocină ca să elimin placenta, deşi spusesem că nu vreau, cordonul ombilical a fost tăiat imediat, deşi, la fel cerusem frumos să nu se facă acest lucru (dr. neonatoloag m-a întrebat: "Da ce, sunteţi neonatolog?"), iar Nectaria mi-a fost lăsată pe burtică puţin, deşi am insistat să o lase, căci voiam s-o alăptez cât de puţin. Aceşti "deşi" m-au amărât mult...
Peste aproximativ 2 ore am luat fetiţa din secţia de nou-născuţi, în ciuda nemulţumirii evidente a asistentei care s-a uitat la mine urât de-a dreptul că nu zac în pat, aşteptând docilă să o aducă dumneai cine ştie când. Mi-a spus că poate va vărsa şi ce mă fac (?), iar eu i-am spus să nu îşi facă griji. La ceva timp a venit neonatoloaga în salon, de data aceasta mai amabilă, s-a asigurat că suntem bine şi a împins-o pe Nectaria să sugă; noi ne studiam reciproc încă şi Nectaria nu fusese tentată de colostru.
Tati a fost cu noi tot timpul, ceea ce a fost grozav, iar personalul medical a fost amabil per ansamblu (fără să primească "atenţii"!), chiar dacă n-am reuşit să comunicăm perfect (poate şi din cauza timidităţii mele).
Însă impresia mea e că am fost forţată să nasc cât mai repede şi paradoxal, cred că năşteam mai repede dacă eram lăsată să fac ce simţeam!
Vă las să desprindeţi singuri învăţăturile!
9 august 2011 Editare: Amintirile mele despre naştere sunt în continuare vii, iar dacă ar fi să trec din nou printr-o naştere, cred că aş căuta din nou informaţii despre alte maternităţi... Deocamdată nu a apărut în Cluj maternitatea care să te ajute să naşti cât mai natural, folosind poate chiar ajutorul dat de cada cu apă, muzică, dar mai ales minimalizarea intervenţiilor medicale...
Travaliul a început duminică noaptea; pe la 2 m-am trezit cu contracţii dese în partea inferioară a abdomenului, am mai citit până pe la 2.30 să mă asigur că nu am nişte simple dureri de burtă... la 2.30 m-am dus să fac duş şi am început să aplic tehnica respiraţiei aşa cum învăţasem şi... chiar a funcţionat! Cântau rândunicile pe la geam (avem câteva cuiburi deasupra bucătăriei) şi eu încercam să mă asigur că sunt în travaliu şi nu doar mi se pare :). Pe la 4 am trezit soţul care s-a speriat că nasc atunci :), dar l-am calmat şi l-am lăsat să se pregătească în timp ce eu am terminat bagajul, am preparat ceai de frunze de zmeură (zice-se că tonifică musculatura uterină) şi sandwich-uri. După 5 contracţiile s-au dus şi mă întrebam când vor reveni... Am luat din oră în oră Caulophyllum, după cum mă învăţase o homeopată, pentru dilatarea colului şi m-am tot mişcat.
Am glumit cu soţul, am citit împreună acatistul Sfântului Nectarie, pe la 7 s-a trezit Măriuţa, am povestit, ne-am jucat, am mâncat şi încet, încet am început să resimt oboseala... Am mai avut contracţii sporadice, dureroase, dar suportabile. Am ieşit la plimbare, puţin la joacă, apoi la biserică, iar starea de spirit era optimistă, în ciuda oboselii şi a unei uşoare tristeţi. Simţeam că se apropie marele eveniment şi că petrec ultimile clipe NUMAI cu Măriuţa.
Ei şi pe când ne-am aşezat la masă am început să simt adevăratele contracţii, cu dureri de spate şi abdomen inferior... Erau scurte, destul de dese şi de puternice, aşa că am terminat de mâncat, am încercat inutil s-o adorm pe Măriuţa citindu-i, până când am lăsat cartea deoparte de durere şi-am început pregătirea de plecare. Mi-am luat rămas bun de la Măriuţa (care a rămas la o vecină), un moment tare dureros... Draga de ea m-a mângâiat calm pe umăr şi m-a întrebat "Te doare tare, mami?" (cred sincer că un copil poate înţelege multe dintr-o naştere fără a fi traumatizat de ea).
Am plecat cu maşina unui prieten la spital, pe care probabil l-am speriat puţin întrucât mai mult "respiram" (!) decât vorbeam, căci contracţiile erau de acum cam la un minut şi foarte puternice. La spital m-a dezbrăcat moaşa, altfel nu cred că mai apucam, m-a controlat o dră. doctor şi mi-a spus: "Haideţi pe masă, că naşteţi!" Până aici au fost toate bune, chiar foarte bune, de aici încolo... adio curaj şi putere de decizie, am fost din nou o marionetă. În sala de naşteri mi-au pus perfuzie cu glucoză (m-am speriat şi probabil eram cam albă, dar în rest n-aveam nimic, aveam de fapt nevoie de o încurajare, nu de substanţe...), m-am urcat cu chiu cu vai pe masă unde dr. mi-a rupt apa (eram dilatată complet, dar cu membrane intacte!). Ce s-a întâmplat nu ştiu, dar a fost extrem de dureroasă operaţiunea pentru care nu am decât un cuvânt: oribil !!! Ştiam că e neplăcut, dar nu dureros... Moaşa l-a adus pe soţ (o mare realizare, date fiind condiţiile din spitalele noastre) şi am fost pusă să împing. Sincer, nu simţeam nevoia, iar poziţia de gândac neajutorat nu mi-a folosit deloc. Aşa că am născut cam în jumătate de oră şi nu imediat şi regret amarnic că n-am spus că nu vreau încă să împing. Despre poziţie... mă îndoiesc că aş fi fost lăsată altfel... În aceste condiţii n-am scăpat nici de epiziotomie. Mi s-a făcut repede si oxitocină ca să elimin placenta, deşi spusesem că nu vreau, cordonul ombilical a fost tăiat imediat, deşi, la fel cerusem frumos să nu se facă acest lucru (dr. neonatoloag m-a întrebat: "Da ce, sunteţi neonatolog?"), iar Nectaria mi-a fost lăsată pe burtică puţin, deşi am insistat să o lase, căci voiam s-o alăptez cât de puţin. Aceşti "deşi" m-au amărât mult...
Peste aproximativ 2 ore am luat fetiţa din secţia de nou-născuţi, în ciuda nemulţumirii evidente a asistentei care s-a uitat la mine urât de-a dreptul că nu zac în pat, aşteptând docilă să o aducă dumneai cine ştie când. Mi-a spus că poate va vărsa şi ce mă fac (?), iar eu i-am spus să nu îşi facă griji. La ceva timp a venit neonatoloaga în salon, de data aceasta mai amabilă, s-a asigurat că suntem bine şi a împins-o pe Nectaria să sugă; noi ne studiam reciproc încă şi Nectaria nu fusese tentată de colostru.
Tati a fost cu noi tot timpul, ceea ce a fost grozav, iar personalul medical a fost amabil per ansamblu (fără să primească "atenţii"!), chiar dacă n-am reuşit să comunicăm perfect (poate şi din cauza timidităţii mele).
Însă impresia mea e că am fost forţată să nasc cât mai repede şi paradoxal, cred că năşteam mai repede dacă eram lăsată să fac ce simţeam!
Vă las să desprindeţi singuri învăţăturile!
9 august 2011 Editare: Amintirile mele despre naştere sunt în continuare vii, iar dacă ar fi să trec din nou printr-o naştere, cred că aş căuta din nou informaţii despre alte maternităţi... Deocamdată nu a apărut în Cluj maternitatea care să te ajute să naşti cât mai natural, folosind poate chiar ajutorul dat de cada cu apă, muzică, dar mai ales minimalizarea intervenţiilor medicale...
