O naştere de (ne)uitat !
iunie 30, 2010 |
11 Comments |
Dacă vă aşteptaţi să găsiţi ceva spectaculos, mă tem că vă voi dezamăgi... Eu însămi sunt încă puţin dezamăgită pentru că naşterea pentru care m-am pregătit sufleteşte atât de mult şi pentru care m-am documentat mai ceva ca înaintea unui examen, a decurs doar parţial aşa cum mi-am dorit. Mi-a luat mult timp până să mă împac cu situaţia şi între timp am sucit problema pe toate părţile...
Travaliul a început duminică noaptea; pe la 2 m-am trezit cu contracţii dese în partea inferioară a abdomenului, am mai citit până pe la 2.30 să mă asigur că nu am nişte simple dureri de burtă... la 2.30 m-am dus să fac duş şi am început să aplic tehnica respiraţiei aşa cum învăţasem şi... chiar a funcţionat! Cântau rândunicile pe la geam (avem câteva cuiburi deasupra bucătăriei) şi eu încercam să mă asigur că sunt în travaliu şi nu doar mi se pare :). Pe la 4 am trezit soţul care s-a speriat că nasc atunci :), dar l-am calmat şi l-am lăsat să se pregătească în timp ce eu am terminat bagajul, am preparat ceai de frunze de zmeură (zice-se că tonifică musculatura uterină) şi sandwich-uri. După 5 contracţiile s-au dus şi mă întrebam când vor reveni... Am luat din oră în oră Caulophyllum, după cum mă învăţase o homeopată, pentru dilatarea colului şi m-am tot mişcat.
Am glumit cu soţul, am citit împreună acatistul Sfântului Nectarie, pe la 7 s-a trezit Măriuţa, am povestit, ne-am jucat, am mâncat şi încet, încet am început să resimt oboseala... Am mai avut contracţii sporadice, dureroase, dar suportabile. Am ieşit la plimbare, puţin la joacă, apoi la biserică, iar starea de spirit era optimistă, în ciuda oboselii şi a unei uşoare tristeţi. Simţeam că se apropie marele eveniment şi că petrec ultimile clipe NUMAI cu Măriuţa.
Ei şi pe când ne-am aşezat la masă am început să simt adevăratele contracţii, cu dureri de spate şi abdomen inferior... Erau scurte, destul de dese şi de puternice, aşa că am terminat de mâncat, am încercat inutil s-o adorm pe Măriuţa citindu-i, până când am lăsat cartea deoparte de durere şi-am început pregătirea de plecare. Mi-am luat rămas bun de la Măriuţa (care a rămas la o vecină), un moment tare dureros... Draga de ea m-a mângâiat calm pe umăr şi m-a întrebat "Te doare tare, mami?" (cred sincer că un copil poate înţelege multe dintr-o naştere fără a fi traumatizat de ea).
Am plecat cu maşina unui prieten la spital, pe care probabil l-am speriat puţin întrucât mai mult "respiram" (!) decât vorbeam, căci contracţiile erau de acum cam la un minut şi foarte puternice. La spital m-a dezbrăcat moaşa, altfel nu cred că mai apucam, m-a controlat o dră. doctor şi mi-a spus: "Haideţi pe masă, că naşteţi!" Până aici au fost toate bune, chiar foarte bune, de aici încolo... adio curaj şi putere de decizie, am fost din nou o marionetă. În sala de naşteri mi-au pus perfuzie cu glucoză (m-am speriat şi probabil eram cam albă, dar în rest n-aveam nimic, aveam de fapt nevoie de o încurajare, nu de substanţe...), m-am urcat cu chiu cu vai pe masă unde dr. mi-a rupt apa (eram dilatată complet, dar cu membrane intacte!). Ce s-a întâmplat nu ştiu, dar a fost extrem de dureroasă operaţiunea pentru care nu am decât un cuvânt: oribil !!! Ştiam că e neplăcut, dar nu dureros... Moaşa l-a adus pe soţ (o mare realizare, date fiind condiţiile din spitalele noastre) şi am fost pusă să împing. Sincer, nu simţeam nevoia, iar poziţia de gândac neajutorat nu mi-a folosit deloc. Aşa că am născut cam în jumătate de oră şi nu imediat şi regret amarnic că n-am spus că nu vreau încă să împing. Despre poziţie... mă îndoiesc că aş fi fost lăsată altfel... În aceste condiţii n-am scăpat nici de epiziotomie. Mi s-a făcut repede si oxitocină ca să elimin placenta, deşi spusesem că nu vreau, cordonul ombilical a fost tăiat imediat, deşi, la fel cerusem frumos să nu se facă acest lucru (dr. neonatoloag m-a întrebat: "Da ce, sunteţi neonatolog?"), iar Nectaria mi-a fost lăsată pe burtică puţin, deşi am insistat să o lase, căci voiam s-o alăptez cât de puţin. Aceşti "deşi" m-au amărât mult...
Peste aproximativ 2 ore am luat fetiţa din secţia de nou-născuţi, în ciuda nemulţumirii evidente a asistentei care s-a uitat la mine urât de-a dreptul că nu zac în pat, aşteptând docilă să o aducă dumneai cine ştie când. Mi-a spus că poate va vărsa şi ce mă fac (?), iar eu i-am spus să nu îşi facă griji. La ceva timp a venit neonatoloaga în salon, de data aceasta mai amabilă, s-a asigurat că suntem bine şi a împins-o pe Nectaria să sugă; noi ne studiam reciproc încă şi Nectaria nu fusese tentată de colostru.
Tati a fost cu noi tot timpul, ceea ce a fost grozav, iar personalul medical a fost amabil per ansamblu (fără să primească "atenţii"!), chiar dacă n-am reuşit să comunicăm perfect (poate şi din cauza timidităţii mele).
Însă impresia mea e că am fost forţată să nasc cât mai repede şi paradoxal, cred că năşteam mai repede dacă eram lăsată să fac ce simţeam!
Vă las să desprindeţi singuri învăţăturile!
9 august 2011 Editare: Amintirile mele despre naştere sunt în continuare vii, iar dacă ar fi să trec din nou printr-o naştere, cred că aş căuta din nou informaţii despre alte maternităţi... Deocamdată nu a apărut în Cluj maternitatea care să te ajute să naşti cât mai natural, folosind poate chiar ajutorul dat de cada cu apă, muzică, dar mai ales minimalizarea intervenţiilor medicale...
Travaliul a început duminică noaptea; pe la 2 m-am trezit cu contracţii dese în partea inferioară a abdomenului, am mai citit până pe la 2.30 să mă asigur că nu am nişte simple dureri de burtă... la 2.30 m-am dus să fac duş şi am început să aplic tehnica respiraţiei aşa cum învăţasem şi... chiar a funcţionat! Cântau rândunicile pe la geam (avem câteva cuiburi deasupra bucătăriei) şi eu încercam să mă asigur că sunt în travaliu şi nu doar mi se pare :). Pe la 4 am trezit soţul care s-a speriat că nasc atunci :), dar l-am calmat şi l-am lăsat să se pregătească în timp ce eu am terminat bagajul, am preparat ceai de frunze de zmeură (zice-se că tonifică musculatura uterină) şi sandwich-uri. După 5 contracţiile s-au dus şi mă întrebam când vor reveni... Am luat din oră în oră Caulophyllum, după cum mă învăţase o homeopată, pentru dilatarea colului şi m-am tot mişcat.
Am glumit cu soţul, am citit împreună acatistul Sfântului Nectarie, pe la 7 s-a trezit Măriuţa, am povestit, ne-am jucat, am mâncat şi încet, încet am început să resimt oboseala... Am mai avut contracţii sporadice, dureroase, dar suportabile. Am ieşit la plimbare, puţin la joacă, apoi la biserică, iar starea de spirit era optimistă, în ciuda oboselii şi a unei uşoare tristeţi. Simţeam că se apropie marele eveniment şi că petrec ultimile clipe NUMAI cu Măriuţa.
Ei şi pe când ne-am aşezat la masă am început să simt adevăratele contracţii, cu dureri de spate şi abdomen inferior... Erau scurte, destul de dese şi de puternice, aşa că am terminat de mâncat, am încercat inutil s-o adorm pe Măriuţa citindu-i, până când am lăsat cartea deoparte de durere şi-am început pregătirea de plecare. Mi-am luat rămas bun de la Măriuţa (care a rămas la o vecină), un moment tare dureros... Draga de ea m-a mângâiat calm pe umăr şi m-a întrebat "Te doare tare, mami?" (cred sincer că un copil poate înţelege multe dintr-o naştere fără a fi traumatizat de ea).
Am plecat cu maşina unui prieten la spital, pe care probabil l-am speriat puţin întrucât mai mult "respiram" (!) decât vorbeam, căci contracţiile erau de acum cam la un minut şi foarte puternice. La spital m-a dezbrăcat moaşa, altfel nu cred că mai apucam, m-a controlat o dră. doctor şi mi-a spus: "Haideţi pe masă, că naşteţi!" Până aici au fost toate bune, chiar foarte bune, de aici încolo... adio curaj şi putere de decizie, am fost din nou o marionetă. În sala de naşteri mi-au pus perfuzie cu glucoză (m-am speriat şi probabil eram cam albă, dar în rest n-aveam nimic, aveam de fapt nevoie de o încurajare, nu de substanţe...), m-am urcat cu chiu cu vai pe masă unde dr. mi-a rupt apa (eram dilatată complet, dar cu membrane intacte!). Ce s-a întâmplat nu ştiu, dar a fost extrem de dureroasă operaţiunea pentru care nu am decât un cuvânt: oribil !!! Ştiam că e neplăcut, dar nu dureros... Moaşa l-a adus pe soţ (o mare realizare, date fiind condiţiile din spitalele noastre) şi am fost pusă să împing. Sincer, nu simţeam nevoia, iar poziţia de gândac neajutorat nu mi-a folosit deloc. Aşa că am născut cam în jumătate de oră şi nu imediat şi regret amarnic că n-am spus că nu vreau încă să împing. Despre poziţie... mă îndoiesc că aş fi fost lăsată altfel... În aceste condiţii n-am scăpat nici de epiziotomie. Mi s-a făcut repede si oxitocină ca să elimin placenta, deşi spusesem că nu vreau, cordonul ombilical a fost tăiat imediat, deşi, la fel cerusem frumos să nu se facă acest lucru (dr. neonatoloag m-a întrebat: "Da ce, sunteţi neonatolog?"), iar Nectaria mi-a fost lăsată pe burtică puţin, deşi am insistat să o lase, căci voiam s-o alăptez cât de puţin. Aceşti "deşi" m-au amărât mult...
Peste aproximativ 2 ore am luat fetiţa din secţia de nou-născuţi, în ciuda nemulţumirii evidente a asistentei care s-a uitat la mine urât de-a dreptul că nu zac în pat, aşteptând docilă să o aducă dumneai cine ştie când. Mi-a spus că poate va vărsa şi ce mă fac (?), iar eu i-am spus să nu îşi facă griji. La ceva timp a venit neonatoloaga în salon, de data aceasta mai amabilă, s-a asigurat că suntem bine şi a împins-o pe Nectaria să sugă; noi ne studiam reciproc încă şi Nectaria nu fusese tentată de colostru.
Tati a fost cu noi tot timpul, ceea ce a fost grozav, iar personalul medical a fost amabil per ansamblu (fără să primească "atenţii"!), chiar dacă n-am reuşit să comunicăm perfect (poate şi din cauza timidităţii mele).
Însă impresia mea e că am fost forţată să nasc cât mai repede şi paradoxal, cred că năşteam mai repede dacă eram lăsată să fac ce simţeam!
Vă las să desprindeţi singuri învăţăturile!
9 august 2011 Editare: Amintirile mele despre naştere sunt în continuare vii, iar dacă ar fi să trec din nou printr-o naştere, cred că aş căuta din nou informaţii despre alte maternităţi... Deocamdată nu a apărut în Cluj maternitatea care să te ajute să naşti cât mai natural, folosind poate chiar ajutorul dat de cada cu apă, muzică, dar mai ales minimalizarea intervenţiilor medicale...
11 comentarii:
Domnul sa va intareasca!
Acum bine ca sunt acasa si sunteti impreuna. Sa va traiasca micuta!
Felicitari, Iulia, pentru curaj si determinare.
Iti inteleg dezamagirea si nu ma mir ca lucrurile nu au decurs asa cum iti doreai tu, ca nu ai fost in control tot timpul. Asta pentru ca stiu cum functioneaza mintea personalului medical in general, iar lor nu le place sa aiba surprize. LE-ar fi fost mai usor sa accepte daca stiau din timp care sunt dorintele tale.
Nu vreau sa ma intind prea mult, dar vreau sa-ti povestesc un caz, o mamica care a nascut in aceeasi zi cu mine si care a vrut sa nasca primul copil fara epiziotomie. Mi-a povestit ca a cautat timp de sapte luni un medic care sa accepte acest lucru, s-a pregatit asa cum scrie la carte ai a nascut asa cum si-a dorit. Dar medicul a stiut din timp, a ajutat-o in timpul travaliului si asa a reusit sa nasca primul copil de 3,5 kg fara epiziotomie.
Felicitari, a fost cel putin pe jumatate asa cum ti-ai dorit!
Buna Iulia,
Cam asa am patit si eu, m-am documentat inainte ca sa am de ce ofta pe urma, desi am nascut intr-un spital particular de la care aveam mai multe pretentii. Poate fetitele noastre sa apuce alte vremuri.
Pana la urma e bine ca sunteti cu totii sanatosi, sa va ajute Dumnezeu in continuare :)
Iulia S.
Buna! Trebuie sa recunosc ca am asteptat cu mare curiozitate descrierea acestei nasteri. Mi s-au parut foarte rezonabile cerintele de la "Pregatiri pentru nastere", aceleasi lucruri dorindu-mi-le si eu, dar ma gandeam ca numai acasa se pot indeplini toate. Nu am inteles insa de ce nasterea nu s-a intamplat acasa, mai ales ca totul a mers atat de usor (am avut impresia din cele citite) atat in travaliu cat si la nastere. Stiu foarte bine totusi ca in toiul evenimentelor e foarte greu sa-ti asumi toate "riscurile nasterii acasa", in plus neasistata. Felicitari pentru curaj si sa treceti cu bine peste neimpliniri!
Chiar daca am simtit tonul nemultumit din postarea ta, eu tot m-am emotionat la descrierea acelei zile si mi-am adus aminte de ziua in care am adus-o pe lume pe junioara mea :) Parca ma vad cat eram de speriata si cata emotie am incercat in ziua aia. De taiere nici eu nu am scapat si am tras mai mult de trei luni pana am inceput sa ma vindec.
Am raspuns si la chestionarul tau. Da, mi-as dori sa avem posibilitatea de a alege sa nastem acasa la noi.
Andreea nasterea nu s-a petrecut acasa pt. ca n-am avut curajul. Daca moasa ar fi acceptat, asta as fi facut.
Nicoleta, moasa stia toate dorintele mele,dar a tinut cont doar de unele (din teama, cred) iar medicul care mi-a urmarit sarcina a plecat in concediu, asa ca am nascut cu cine a fost de garda, foarte draguta de altfel, dar formata de scoala romaneasca...
Am uitat sa adaug ca nu aveam de unde sti ce neonatolog va fi prezent...
Si eu sunt insarcinata a doua oara, in luna a 5a, dar inca nu am fost la medic, pentru motivul ca imi caut o moasa. Imi doresc atat de mult sa nasc acasa, chiar si singura, incat nu stiu deloc care o sa fie deznodamantul.
Nu pot spune ca am fost traumatizata la nastere, ba chiar am facut mari eforturi sa nasc intr-un spital particular considerat cel mai bun din Bucuresti. Din pacate in toata sarcina credeam ca pentru nastere trebuie sa te pregatesti doar prin rugaciuni (si m-am rugat si eu cu spor la Sfantul Nectarie), astfel ca nu m-am informat despre ce nu as vrea sa mi se intample, crezand ca stiu medicii mai bine totul.Totusi am fost uimita cand m-am trezit cu perfuzii, oxigen artificial, calmante intravenos, ruperea fortata a membranelor, epiziotomie etc, iar pe bebe nici nu l-am vazut cand s-a nascut din cauza unui mare cearsaf care acoperea tot (m-am intrebat mereu de ce, pentru a nu face prea multa mizerie?), in fine, a fost o nastere ca in spitale. Insa cea mai mare nemultumire am avut-o cand m-am trezit ca acea epiziotomie "mica" nu s-a vindecat cu lunile, iar Mialginul mi-a provocat niste confuzii mentale si ameteli pana prin a 5a luna dupa nastere, incat ma intrebam daca mai sunt in toate mintile... Nu am inteles de ce nici macar in spitalele particulare nu ti se explica efectele adverse ale medicamentelor, de ce totul este considerat inofensiv.
Din aceste motive ma intreb unde as putea gasi o moasa, preferabil pe "stil vechi", sa efectueze controale la suprafata, nu tot prin ecografii (banuiesc ca fara ecografii s-a nascut toata populatia lumii pana acum cateva zeci de ani!).
Voiam sa va mai intreb: unde ati gasit o moasa care sa urmareasca sarcina si sa va asiste si la nastere (chiar si la spital)?
In legatura cu nasterea cu medicul de garda... Sotul meu ma tot ameninta ca asa o sa patesc daca nu-mi caut din timp un medic si o sa ma razgandesc in ultima clipa despre nasterea acasa, ca si cum ar fi ceva groaznic sa nasti cu medicul de garda!?
Ma iertati pentru comentariul atat de lung, sunt multe lucruri care ma framanta! :D
Am uitat sa mai precizez ca pe bebe mi l-au indopat in spital cu lapte praf, incat a facut dermatita atopica (este clar alergic la laptele de vaca) si mi-l aduceau dimineata doar spre ora 10-11, desi se laudau cu rooming-in (mama si bebe non stop), sub pretext ca "trebuie sa ma odihnesc".
Larisa sunt.
Iulia, felicitari....oricum a fost bine!
Unde pot studia si eu acele tehnici de respiratie...probabil voi avea nevoie in curand :)
Larisa, e suficient sa cautipe Google "breathing during labour" sau "respiratia in travaliu" (eventual Lamaze).
Andreea, eu am vorbit cu moasa cu putin inainte de nastere. N-a acceptat sa vina acasa din cauza legislatiei romanesti...
Doctorita de garda a fost foarte draguta si n-a vrut sa primeasca nici...'atentia", apoi m-a vizitat zilnic si s-a purtat foarte frumos si mai tarziu, cand din cauza unor probleme am ajuns la un control. Cred ca daca eram mai indrazneata as fi castigat mai mult...
Trimiteți un comentariu