Kit de alăptare ?!

ALĂPTÁ, alăptez, vb. I. Tranz. A hrăni puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da să sugă; a apleca. – A³ + lapte (după fr. allaiter) definiţie oferită de Dexonline.ro

În catalogul Cora pentru perioada 6-19 martie 2012, apare o ofertă interesantă: kit de alăptare nou-născuţi Tommee Tippee. Adică, m-am întrebat, ce reprezintă un kit de alăptare ? O mămică, un bebe şi eventual tăticul sau alte persoane care ştiu să încurajeze mama ?! Sau cele 7 (dacă îmi amintesc bine) biberoane ultraperformante care imită "perfect" sânul ?
Ei, ei reclama asta o fi sufletul comerţului, dar fură bucuria din sufletul unei mame începătoare, temătoare, obosite, îngrijorate care se agaţă de speranţa că biberonul reprezintă SALVAREA ! (Nu mă gândesc acum la situaţiile deosebite când din motive medicale sau din alte motive întemeiate, alăptarea nu se poate desfăşura normal.)

Şi uite aşa, gândul mi-a zburat către naşterea Măriuţei şi începutul anilor de alăptare. Adică, din cauza unor factori perturbatori, kitul meu de alăptare n-a funcţionat impecabil. Mă voi referi numai la alăptare în această postare, pentru că ştiu că sunt viitoare mămici ce ar putea beneficia de rândurile de mai jos.

După o naştere fără complicaţii, dar şi fără bucurie (furată de spital), am fost lăsată să aştept multe ceasuri până am primit-o pe Măriuţa. Astăzi n-aş mai accepta în ruptul capului, dar atunci ce ştiam altceva să fac decât să mă supun ca o păpuşică trasă de sfori? Eram într-o stare de surescitare nemaipomenită şi de-abia aşteptam să îmi văd copilul, dar asistenta îmi tot spunea să mă odihnesc ! Am născut la 6.30 dimineaţa, iar Măriuţa mi-a fost adusă după-masa. Plângea tare dacă îmi amintesc bine şi eu cu toată bunăvoinţa mea, nu ştiam cum să îi dau să să sugă. Singura care m-a ajutat a fost o colegă de salon care mi-a arătat ce am de făcut şi m-a încurajat. Asistenta a verificat dacă am lapte şi dusă a fost.

Ei, dar Măriuţa mea, sau ardei iute cum a botezat-o colega, nu făcea parte dintre copiii care se mulţumesc cu puţin şi cu chiu cu vai, după cinci zile (era Paşte şi nu prea se gândea nimeni la externări) în care am rezistat cum am putut fricii de a nu hrăni copilul suficient, am ajuns acasă. În spital a primit cel puţin o dată lapte praf, imediat după naştere şi suzeta la care m-a împins o asistentă medicală, spunând că "la cum suge bebe, mă va nenoroci". Drept e că n-am dus-o prea grozav, dar încăpăţânarea mi-a fost un aliat de nădejde. De ce însă nu mi-a spus nimeni cum să poziţionez copilul la sân corect, căci aş fi fost scutită de multe neplăceri, nu ştiu.
Prima lună a fost nu tocmai de miere. Două greşeli grave m-au costat şi mă fac să mă simt vinovată şi azi faţă de Măriuţa.

1. Teoria răsfăţului, fluturată de mulţi pe lângă neuronii mei prea inocenţi, m-a împiedicat să mă port firesc cu Măriuţa, astfel că de multe ori a stat în pătuţ plângând amarnic (şi eu în sufletul meu...). Această nenorocită teorie nu poate fi decât rodul egoismului uman, iar instinctul meu o contrazicea cu tărie, însă o lună am fost victima metodei CIO ("cry it out"). Ce-am obţinut lăsând copilul să plângă în pătuţ ca să nu se răsfeţe? Lacrimi şi răni sufleteşti, distorsionarea legăturii sufleteşti mamă-copil, alăptare îngreuiată de efortul de a calma bebeluşul şi de tensiunea nervoasă acumulată.
2. Privitul la ceas în timpul alăptării, ca să văd cât timp suge şi care e durata dintre mese.

La evaluarea de 1 lună, doctoriţa de atunci m-a "prevenit" că Măriuţa va ajunge distrofică dacă nu îi suplimentez mesele cu lapte praf. Speriată, m-am muls ca să văd exact cât mănâncă, dar mare lucru nu reuşeam să mulg, aşa că m-am îngrijorat mai mult... I-am dat uneori şi lapte praf Măriuţei, cu linguriţa, cu ceaşca şi cred că şi cu biberonul, nu reuşesc să îmi amintesc exact, i l-am dat plângând, detestând din adâncul inimii hrana care mă făcea să mă simt incapabilă să satisfac nevoile copilului meu. Am făcut proba suptului ziua şi noaptea, până ce am devenit obsedată de cântar. Toate până într-o zi, când, probabil un gând trimis de Maica Domnului căreia îi cerusem ajutorul cu disperare, m-a făcut s-o iau pe Măriuţa, pe soţ şi să merg la maternitatea unde am născut în căutarea unui medic neonatolog, care eram convinsă că mă poate ajuta. Măriuţa avea puţin peste o lună, dar nu ştiam cui altcuiva mă puteam adresa. Şi, slavă Domnului!, am avut bucuria de a o cunoaşte pe dna. dr. Marta Mureşan, care era si este consilier în alăptare şi căreia îi sunt recunoscătoare şi azi pentru ajutorul oferit. Mi-a explicat cu calm ce greşeam, mi-a spus că Măriuţă e sănătoasă şi în limite normale şi m-a încurajat să continui alăptarea. Ceea ce am şi făcut, atacând apoi şi Internetul, unde am găsit o grămadă de resurse despre care NU avusesem habar.

Aşa a început dragostea mea pentru LaLecheLeague, Dr. Sears, Kellymom şi Dr. Newman, pe care n-am încetat să îi laud tuturor mămicilor şi aşa s-a născut dorinţa mea de ajuta mămicile să alăpteze, folosindu-se doar de kitul dăruit de Dumnezeu...

Când Măriuţa a împlinit 6 luni, am ajuns din nou la medicul de familie, care ne-a spus că e surprinsă să vadă ce bine a crescut! Am răspuns uşor ironic că e firesc, din moment ce suge lapte de la mami ! Astăzi aş renunţa la ironie şi i-aş spune deschis că mămicile au nevoie de ajutor, nu de lapte praf...

Povestea se sfârşeşte frumos, cu încetarea "contractului" de alăptare, de comun acord, cam pe când Măriuţa avea 3, 5 ani. Am simţit cu adevărat că obstacolele sunt făcute pentru a fi biruite!

sursa foto