Ne-am întors
dintr-o scurtă vacanță la părinții mei prahoveni. În cele două săptămâni am
avut ocazia să petrecem timp în diverse locuri, cu oameni dragi, care ne-au
răsfățat cu daruri și bunătăți: de la minunatul coș cu flori primit în dar de
la părinții mei de ziua mea până la mâncarea de bame pregătită de mama (am
iubit mult bamele în vremea copilăriei și n-am mai mâncat de ani buni, pentru
că în Ardeal nici măcar nu s-a auzit de ele), preparatele irezistibile ale
surorii mele (niciun fost carnivor nu poate rezista cu ușurință mâncărurilor
gătite de ea!), dulciurile (ah, o altă ispită căreia i-am căzut nu o dată pradă!)
pregătite tot de ea sau dulceața de cireșe amare, afine si zmeură care stătea
cuminte pe rafturile frumos aranjate de mama, așteptând pofticioșii musafiri...
Să vă mai spun de ciorba de știr (lobodă) și mâncarea de urzici cu mămăligă
primită de la vecina noastră, o bătrânică a cărei imagine se împletește duios
cu amintiri dintr-o copilărie dureros de îndepărtată, de înghețata însoțită de
povești în grădina fostului meu profesor de limba română din gimnaziu, despre
delicioasele fructe cu care tatăl meu cel grijuliu ne aproviziona constant sau
despre extraordinar de parfumata zmeură de pădure ale cărei bobițe te îmbiau să
le guști una câte una ca să le apreciezi cu adevărat?
Chiar dacă vremea
a fost mai răutăcioasă cu noi câteva zile și rochițele stăteau pitite în
geamantane în timp ce treningurile sau puloverele ne adăposteau de frig (satul
copilăriei mele se află într-o zonă muntoasă), ne-am bucurat de revederea cu
cei dragi, printre lecții (noi terminăm școala prin august), drumeții și
vizite.
Am apreciat mult
efortul făcut de părinții și de familia surorii mele care s-au străduit să ne
înțeleagă și să respecte „ciudățeniile” alimentare și diferența de program
(familia noastră face parte din grupa păsărilor de zi, care au nevoie de somn
între orele 21, 21.30 și 7.00, familia
surorii mele se încadrează la categoria bufnițe care se culcă și se trezesc mai
târziu).
Verișorii s-au
jucat, au cântat, s-au uitat și la desene (atunci când n-apăream eu, care să le
răpesc această bucurie, ademenindu-i cu alte activități J ) au ascultat povești, și-au demonstrat măiestria
la diverse activități artistice (de
la suflat din toate puterile într-un fluier, pictat cimentul din fața casei sau
ghivece pentru minunatele flori îngrijite cu atâta drag de mamaie până la
desenat cu creta în curtea surorii mele). Nectaria s-a autoînsărcinat cu
descoperirea ouălelor proaspăt făcute în cuibar și striga plină de entuziasm la
fiecare ou găsit cald, ca să nu mai spun de mângâiatul și pupatul puilor sau de
bucuria pe care ne-a produs-o o veveriță care țopăia veselă și foarte sprintenă
prin curtea bunicilor.
Ar mai fi făcut
năzdrăvanii mici tot felul de trăznăi, dacă nu eram atenți și uneori...
preferam să nu fim chiar atât de atenți :).
Pentru că iulie e
luna în care ne adăugăm un nou an în salba vieții, atât soțul meu cât și eu, am
decis, înainte să plec de acasă să îi fac o surpriză și să mergem la Bușteni,
loc atât de drag inimii noastre (acolo am petrecut săptămâna de miere!) pentru
o zi. Până la urmă au fost două zile, cu vânt și vreme foarte capricioasă (la
plecarea noastră se înseninase J), dar asta tot nu ne-a împiedicat să ne
bucurăm, alături de copiii noștri de această dată de revederea cu munții. Am
urcat cu telecabina (prilej de multe exclamații și chiote de bucurie pentru
fete) până la cabana Babele, iar acolo ne-au luat în primire vântul, ploița
recișoară, norii și aerul minunat pe care l-am recunoscut imediat. A fost
emoționant să coborâm cu copiii până la cabana Caraiman și să privim (eu numai
cu un sfert de ochi!) prăpastia înfricoșătoare din spatele cabanei, să
parcurgem un drum de care suntem atât de legați sufletește, de data aceasta
împreună cu prichindelele care se tot minunau de cele văzute și auzite (le
povesteam diverse peripeții de pe munte), dar eu una n-am scăpat de teamă multă
vreme, pentru că nu eram echipați corespunzător, vântul sufla uneori fără prea
multă milă, norii acopereau deseori crucea de pe Caraiman mișcându-se apoi în
direcția noastră (iar o ploaie chiar și pe acel traseu scurt, mai ales cu doi
copii mici și o gravidă nu e ceea ce și-ar dori majoritatea iubitorilor de
munte!). Fetele au mers cu vitejie pe jos sau în brațe la tati (Nectaria,
căreia îi sufla vântul peste picioarele parțial dezgolite, se plângea de frig),
am cules cimbrișor de poiană (pentru ceaiul din dimineața următoare), am
admirat și pozat tot felul de flori și ne-am bucurat de orice rază de soare
care dezvăluia măreția Bucegilor. Am coborât cu părere de rău spre seară (din
nou cu veselie și emoții în telecabină), iar a doua zi, înainte de plecare am
mers la cascada Urlătoarea, chiar dacă noroiul din pădure (seara precedentă a
plouat bine!) se încăpățâna să împiedice turiștii.
De data aceasta, tovarășele
noastre au mers amândouă mai mult pe jos, astfel că la prânz au devorat
porumbul copt și pizza pe care le-am cumpărat, găsind loc chiar și pentru un
ecler de la cofetăria Floare de Colț ! Porumbul copt avusese mare succes și la
Babele, unde, împreună cu doi kurtosi mult prea bine mirositori și un ceai cald
delicios, ne-a încălzit puțin înainte de a purcede în drumeție. A urmat un
popas în cochetul parc din Bușteni, sărituri la trambulină (fetele au prins
repede puteri după mâncare !) și... așteptarea trenului care să ne lase la gară
în Ploiești, de unde ne-a preluat din nou tatăl meu cel harnic și grijuliu.
Peste câteva zile
am plecat la familia surorii mele, care ne-a găzduit mai ceva ca la pensiune de
5 margarete și nu de puține ori m-am gândit ce grozav ar fi ca Măriuța și
Nectaria să aibă peste ani o legătură așa de frumoasă cum au creat părinții
noștri între sora mea și mine...
După o plimbare
printre tot soiul de animale găzduite de Grădina Zoologică de la Bucov (erau
niște căprioare atât de delicate și doi urși care au mâncat cu mare poftă din
merele noastre !), după o joacă bună, mese delicioase și o plimbare sub lună
plină, ne-am despărțit cu greu, dar cu nădejdea că ne vom revedea în curând, cu
voia Celui de Sus.
Cred că vom auzi
cu toții pentru multă vreme glasurile vesele ale copiilor și nepoților, care
cântau din toate puterile Un motan cât un
pisoi și Elefantul Cici, fără să
înțeleagă rostul lacrimilor dulci-amare, șterse pe furiș...
Voi ce locuri frumoase sau oameni frumoși ați
întâlnit în această vară ?
