Promisesem o postare despre cărţi, dar n-am avut curajul s-o încep, din cauza lipsei de timp şi a numărului mare de cărţi despre despre care vreau să scriu. Probabil că voi împărţi postarea viitoare în mai multe părţi.
Azi scriu însă despre un eveniment petrecut joi, 13 august, care mi s-a întipărit bine în minte şi inimă. Emi (1,9 ani) avea febră din noaptea precedentă. Îl împachetasem parţial de câteva ori, l-am alăptat intens, i-am dat limonadă, dar nu i-am dat medicamente. Nu ştiu ce temperatură a avut, decât seara, la culcare (12 aug.): 38 grade. A doua zi a fost destul de agitat, deşi s-a jucat şi a mâncat. Pe la prânz a adormit şi respira sacadat, iar când s-a trezit, i-am pus un prosop ud (apă la temperatura camerei+ 2 linguri oţet de mere) pe trunchi, acoperindu-l şi cu un prosop uscat şi l-am alăptat. După 10 minute l-am şters, i-am pus un tricou uscat şi mi s-a părut că sughite, însă în câteva secunde m-a fulgerat gândul că mişcările atipice ale picioarelor sugerează convulsii. Cum n-am mai văzut niciodată convulsii, nu ştiam ce să fac, soţul a chemat ambulanţa, iar eu i-am pus rapid 2 supozitoare de Paracetamol (125 mg), timp în care starea lui s-a înrăutăţit RAPID: picioarele se contractau ritmic, Emi nu mai răspundea la vorbele/strigătele mele, faţa i s-a albit, ochii i se dădeau peste cap sau mă priveau ca dintr-o altă lume, mâinile i s-au învineţit şi corpul era inert. Cred, dar nu ştiu sigur, că i s-a oprit respiraţia.
Dacă am cumva duşmani, iar aceştia au copii, le doresc din toată inima să nu trăiască astfel de clipe.
Tipam la soţ să vină ambulanţa mai repede, pentru că vedeam că moare sub ochii mei, în braţele mele, iar el, slavă Domnului! a reuşit să îşi menţină calmul, dar dacă m-ar fi văzut cineva în acele clipe ar fi zis că am înnebunit. Şi sincer, nu cred că era departe de adevăr...
O prietenă îmi povestise despre convulsiile făcute de fetiţa ei mai demult, dar ceea ce se petrece în realitate, depăşeşte ceea ce îmi imaginasem eu. Când a sosit ambulanţa, vreo 15-20 min. mai târziu, Emi dădea semne uşoare că îşi revine. Dormitorul nostru s-a umplut de genţi şi aparatură medicală, iar medicii au acţionat rapid. Au fost nişte prezenţe binefăcătoare, calme, empatice, care l-au evaluat rapid şi m-au mai liniştit puţin. Temperatura măsurată de ei a fost 39.3 grade, drept pentru care i-au administrat Novocalmin. Mi-am luat rucsacul, apă, certifcatul de naştere, am schimbat tricoul ud complet şi am plecat cu salvarea la Urgenţe. Am traversat oraşul cu sirena urlând deasupra capului şi cu Emi legat pe targă (protesta deja vehement, dar nu prea avea ce face) şi am ajuns la UPU, unde am fost preluaţi rapid, am răspuns la tot soiul de întrebări, iar apoi lui Emi i s-a pus branulă şi o perfuzie cu glucoză şi ser şi i s-a recoltat sânge pentru analize.
Aici apare singura mea mare nemulţumire cu privire la îngrijirile medicale: am fost poftită politicos afară, în ciuda rugăminţilor mele de a rămâne cât îi recoltează sânge, iar Emi, ca orice micuţ pacient, s-a speriat şi a urlat în continuu. Menţionez că l-am ţinut în braţe de mai multe ori la analize şi n-am leşinat, n-am comentat nimic, am făcut tot posibilul să uşurez munca asistentelor, deci replica
'Vă rugăm să ne lăsaţi să ne facem treaba.' m-a întristat foarte tare. În plus, Emi venea după un eveniment care îi afectase creierul pentru câteva minute,
cât bine i-au făcut urletele şi groaza trăită până ce mi s-a permis să revin???
Cât am aşteptat rezultatul analizelor şi o ambulanţă care să ne ducă la Neurologie, Emi a supt lăptic şi a adormit cu suspine. Am reuşit cu mare greutate să îl liniştesc, iar somnul a fost presărat cu plânsetele altor copii sosiţi la Urgenţe, dar somnul acela, aşa chinuit, i-a prins bine. Şi mie mi-a prins nespus de bine întâlnirea cu dna. dr. Rednic, de gardă atunci, un medic prin care Dumnezeu mi-a întins o mână de mai multe ori până acum.
Când a sosit timpul, am plecat cu ambulanţa mai mică la Neurologie, unde a fost examinat (de frica halatului de medic, Emi s-a lipit de mine cu toată puterea) de o dnă. dr. foarte amabilă, iar apoi, cu aceeaşi ambulanţă şi am plecat spre Pediatrie II, unde ne-am internat pentru investigaţii suplimentare.
Mulţi ani mi-am dorit să văd cum arată o ambulanţă în interior, acum am traversat oraşul, privind de la geam la oamenii care treceau nepăsători, aşa cum am trecut eu însămi de multe ori. M-am bucurat de soare şi am privit oraşul cu alţi ochi, ca şi cum m-aş fi întors dintr-o altă viaţă. Sau ca şi cum aş fi fost o
altă eu. Emi, în braţele mele, savura plimbarea cu acest mijloc nou de transport. Din interiorul ambulanţei am reţinut puţine detalii!
La Clinica de Pediatrie II, am primit o cameră frumoasă, curată, dna. doctor rezident care a completat multa hârţogărie ne-a tratat frumos, cu umor şi profesionalism, mi-a răspuns la mai multe întrebări cu calm şi i-a recomandat lui Emi o schemă de tratament cu perfuzii şi antitermice. Cum febra era prezentă din nou şi ni s-a spus că trebuie să nu mai treacă de 38 grade, am stat toată seara şi noaptea cu ele.
A doua zi, flăcăul meu era vioi şi vesel, cu condiţia să nu vină vreun halat alb la el şi cu condiţia să nu aibă febră. Eu însă, petrecusem a doua noapte albă (în salon mai era o mămică a cărei micuţă avea tratament pentru enterocolită, un bebeluş urlase prin apropiere, până pe la ora 2, de mi se rupea inima de mila lui, asistenta venea să verifice perfuziile, eu verificam constant ca Emi să nu doarmă pe furtunul perfuzorului sau mă străduiam să nu cădem niciunul din pat) şi vedeam că nu e nicio şansă de odihnă.
A venit doamna doctor care ne-a preluat cazul, însoţită de medici rezidenţi, l-a verificat cu atenţie, mi-a pus mai multe întrebări şi mi-a spus că febra mare pare să fi fost provocată de o infecţie bacteriană (avea rezultatul analizelor de la UPU, dar nu şi coprocultura, care va fi gata abia mâine), dar care nu se ştie unde e localizată. Eu bănuiam că la burtică, din cauza scaunelor precedente cu mucus şi urât mirositoare. După ce am venit de la ecografie, mi-a recomandat antibiotic perfuzabil, ceea ce pe mine nu m-a încântat. I-am explicat ce am păţit cu Nectaria, când era mică şi a primit antibiotic oral, ce-i drept (luni în şir burtica ei a fost dereglată) şi am sugerat să mai aşteptăm puţin. Aveam câteva motive:
- îmi doream enorm să mergem acasă; să ţii un copil slăbit în spital nu e greu, dar să ţii unul zglobiu, legat de o perfuzie, într-o cameră mică şi încălzită, fără jucării sau ceva de făcut e de-a dreptul imposibil.
- acum câţiva ani Nectaria a făcut o enterocolită urâtă, iar la Infecţioase au vrut să ne internezeam refuzat şi până la urmă am scăpat fără antibioticul pe care l-am cumpărat la recomandarea dumnealor, dându-i argint coloidal şi argilă.
- Emi obişnuieşte să facă febră cam 3 zile, dacă ar depăşi acest număr, n-aş ezita să îi dau antibotic, dar dacă febra va dura tot 3 zile şi corpul lui va trece cu bine peste această infecţie?
- acasă îi puteam da ceaiuri, sucuri de fructe proaspete, afine crude, orz verde şi mâncare hrănitoare (spre deosebire de pâinea albă, untul şi supa cu vegeta din spital).
- prezenţa surorilor şi ieşitul afară l-ar fi înveselit.
- s-ar fi putut odihni cu adevărat (şi eu idem!) şi cine nu ştie ce medicament bun e somnul ?!
- din spital riscam să plecăm cu altceva sau chiar să rămânem internaţi mai multă vreme!
- antitermice îi puteam administra şi acasă.
- la fel şi antibiotic la nevoie...
Ce mai tura-vura, cântărind cu mintea mea argumentele şi rugându-mă la Maica Domnului, am făcut ce n-am făcut vreodată şi tremurând niţeluş, am cerut externarea pe semnătură. Medicii au considerat gestul nebunesc, dar mi-au vorbit frumos tot timpul, ceea ce am apreciat foarte mult. Au încercat să mă convingă, dar i-am asigurat că voi urma cu stricteţe ce mă sfătuiesc ca să nu ne revedem :).
În locul lor, aş fi gândit la fel, dar ei n-aveau cum să îmi cunoască toate argumentele şi mai ales copilul. Sunt sigură că fiecare mamă cunoaşte reacţiile copilului său la întâlnirea cu boala.
N-aş avea curaj să procedez astfel cu copilul altcuiva şi poate nici cu Emi într-o altă situaţie, dar acum eram aproape sigură că va evolua spre bine. Aşa că vineri la 17.00 eram acasă, cu Emi uşor febril (chiar cu o ultimă doză de Algocalmin), cu plăsuţa de la farmacie în care trona o cutie de Augmentin şi cu gândul ca a doua zi va fi mai bine.
Şi a fost într-adevăr, căci după a treia noapte albă cu comprese, masaj cu uleiuri volatile, supozitor Paracetamol şi Novocalmin şi măsurat temperatura de sute de ori, Emi a scăpat de febră şi a participat la Liturghie. Eram hotărâtă ca dacă febra persistă sâmbătă să prepar antibioticul şi să i-l dau, dar mulţumesc Doamne! n-a mai fost nevoie.
Nu e refăcut complet, încă e mârâit, ultra, ultra mămos, transpiră mult (semn că boala e prezentă) şi lucru ciudat e plin de pete mici şi medii roşii pe cap şi trunchi (la care se adaugă ganglionii latero-cervicali inflamaţi, depistaţi de doamna doctor...), dar mănâncă, se joacă, iese afară şi e mult mai bine decât a fost. Mâine sper să aflu rezultatul coproculturii şi să vedem ce mai e de făcut în privinţa erupţiei...
Am învăţat că febra trebuie tratată cu mai multă seriozitate şi că termometrul poate fi şi prieten de nădejde, la fel ca unele antitermice (de care am fugit cât am putut, chiar şi la 39.4 grade). Regret că nu i-am măsurat temperatura lui Emi în acea zi, eram pregătită să îi dau Paracetamol văzându-l în ce stare e, dar m-a păcălit senzaţia tactilă (nu părea foarte fierbinte) şi am zis că mai aştept puţin. Un puţin pe care l-am plătit scump şi n-aş vrea să mai treacă şi alţii prin asemenea experienţe...
În clipele în care convulsiile l-au transportat într-o lume inaccesibilă mie, strigam către Dumnezeu cu o disperare pe care n-am mai trăit-o cred vreodată şi eram dureros de conştientă că în câteva minute Emi poate să treacă Dincolo, la fel cum am înţeles fulgerător durerea sfâşietoare de a-ţi vedea copilul plecând, durere pe care au simţit-o miliarde de părinţi, în faţa cărora nu pot decât să mă plec cu umilinţă.
Mulţumesc Doamne, că încă pot vedea pozele din vacanţă, cu zâmbetul pe buze şi nădejdea în suflet!
Ştiu că pentru mulţi convulsiile febrile nu sunt o tragedie, dar eu una n-aş mai vrea să trec vreodată prin asta, nici dacă aş fi cu cei mai grozavi medici din lume lângă mine.
Am ales să inserez pozele în text, pentru a uşura lectura. Am scris mult mai mult decât plănuisem iniţial.
! 
