Aceasta e a treia postare din 2015 pe care o încep, trebuie s-o și termin! :)
Sar direct în vâltoarea mesajului, ca să fiu sigură că apuc să îl scriu.
Cred că de prin noiembrie 2014 se țin scai de noi toate virozele mai mari și mai mici care bântuie prin Cluj; am avut o gamă variată de simptome pentru micii pacienți din casă, iar la ultimele două am participat activ și eu. Ultima achiziție ne-a ținut pe toți la pat (mai puțin pe soțul-infirmier și asistent medical calificat fără voie :) ) cu greață, vărsături, slăbiciune, dureri de cap, frisoane etc. Ne-am uitat la un DVD cu Paddington luat de la British Council, am citit din
Dominic, am ascultat muzică de copii, am băut ceaide mentă rece, am mâncat pâine prăjită și am zăcut după ce am schimbat multe lenjerii de pat. Dintre toți, Emi a fost cel mai grav afectat, vărsăturile recurente și ljpsa hranei timp de trei zile (degeaba l-am alăptat, i-am dat mucilagiu de orez, banană, le-a vărsat și pe acestea) ne-au dus la spital miercuri seara.
La Pediatrie III o doamnă doctor minunată ne-a trimis, din lipsă de spațiu în spital, la Spitalul de Boli Infecțioase, unde ne-au internat rapid într-o cameră cu 2 paturi. Am fost însă singurii pacienți din 4 martie până în 6 în acel salon, iar Emanuel a avut parte de perfuzii pentru rehidratare care au reușit să îl aducă pe linia de plutire. Glicemia lui a fost 50, după prima noapte cu perfuzii în spital, o valoare foarte scăzută față de normal, ceea ce explică de ce era atât de slăbit că nici nu putea sta în fund și era foarte apatic. La internare am nimerit o domnă asistentă foarte amabilă, care m-a încurajat să o întreb orice vreau să aflu (pentru mine a fost prima spitalizare adevărată și eram vizibil speriată). Pe dumneai am numit-o în mintea mea
îngerul blond.
Dimineața următoare am cunoscut
îngerul brunet, în persoana doctoriței care l-a tratat pe Emi pe toată perioada spitalizării: o doamnă doctor blândă, răbdătoare, foarte competentă, deschisă la sugestiile părintelui, cu care am discutat mai multe și despre vaccinuri (nu fac parte dintre părinții care resping fără nicio îndoială vaccinarea și ocazia de a te informa de la un medic infecționist trebuie valorificată!). Doamna doctor a fost cea care ne-a ținut izolați de grupurile de studenți pentru ca Emi să fie cât mai bine protejat și tot dumneai ne-a mutat într-un salon cu un pat, de unde admiram brazii. Acei minunați brazi în care viețuiește cel puțin un ciuf de pădure (rudă cu bufnița) pe care o doamnă asistentă foarte veselă ni l-a arătat pe aparatul foto, spre deliciul lui Emi.
După trei branule (căci Emi vărsa din nou când credeam că plecăm acasă), după multe perfuzii (greu să ții liniștit un copil care își revine!), după o radiografie care să confirme/infirme suspiciune de pneumonie (Emi a avea un belșug de secreții!), după câteva incidente amuzante și mult ajutor din partea prietenilor, am ajuns acasă luni, 9 martie. Primele guri de aer curat au fost îmbătătoare!
Concluzii:
+ cadrele medicale (medic, asistente) competente, amabile, dedicate meseriei
+ infirmiere harnice și foarte amabile
+ curățenie exemplară (recunosc însă că dacă mai inhalam mult clor, mă albeam toată la față!)
+ izolarea, în condițiile în care spitalul era în carantină din cauza gripei
+ lipsa
atențiilor; nu am dat nimic nimănui, în afară de mulțumiri sincere și pline de recunoștință
+ ne-am "personalizat" spațiul (adică am adus jucării și am tot folosit uleiul volatil de mentă pentru aromoterapie)
- mâncarea (cu excepția câtorva mese, capitolul acesta lasă mult de dorit; pâine albă, orez cu vegeta și supe cu zarzavat tăiat mare pentru copii mici, nici urmă de verdeață sau de crudități), dar ne-am descurcat cu mâncare adusă de tati, fructe și biberonul cu supă de morcov+mucilagiu de orez)
- imposibilitatea de a ieși la plimbare (și când mă gândesc că eram lângă Grădina Botanică!) de teama infectării cu alte minunății din spital (tentativa mea de evadare s-a soldat cu un eșec și am rămas să măsurăm din nou camera pe lungime și lățime!)
- mobilierul, dar mai ales baia, însă am înțeles că se renovează și acest etaj în curând
- fumul de țigară pe care l-am simțit uneori, în special dimineața, deși regulamentul prevede clar că fumatul e interzis în spital (nu știu exact cine era fumătorul...)
- hârțogăria de la internare (a durat mult completarea tuturor hârtiilor) și senzația de nesiguranță pe care mi-a creat-o tânăra rezidentă care i-a prescris tratamentul inițial (a solicitat telefonic să fie verificat de către medicul de gardă, ceea ce m-a neliniștit, chiar dacă pe de altă parte am înțeles că în orice profesie există un
început... )
- faptul că uneori aveam senzația că întrebările mele deranjează, dar voiam să știu ce anume se pune în perfuzii (glucoză, ser, algocalmin, Arnetin), însă înțeleg și că poate fi obositor să dai explicații unui număr mai mare de pacienți
- izolarea :)
În mod cert + e mai puternic decât -!
Și în atâtea nopți petrecute lângă stativ, am meditat la două lucruri:
- Maica Domnului ne-a purtat pe brațe în mod real și ne-a scos în cale oameni deosebiți.
- Medicina a salvat viața copilului nostru; fără acele perfuzii Emi s-ar fi stins probabil în brațele mele. Era extrem de slăbit când am ajuns, iar eu sunt extrem de recunoscătoare că există oameni și medicamente care l-au salvat!
Poze aș adăuga cu bucurie, dacă aș ști să le descarc din telefon! 
