Revin, acum ca am scapat de examen cu ceva care m-a tulburat cu cateva saptamani in urma. N-as fi vorbit despre asta daca n-as fi dat de
Dalida si senina ei inconstienta. Gandul ca in clipa in care eu rad, copii nevinovati sunt ucisi cu monstruozitate de mana doctorului Hades si a mamei care refuza sa fie mama, gandul acesta infricosator mi-a trezit alte amintiri pe care le-am crezut deja uitate.
Singurul motiv pentru care am ales sa impartasesc niste trairi foarte personale este acela ca marturia mea va servi
cuiva candva.
Nu stiu cati dintre cititorii acestui blog cunosc faptul ca azi ar fi putut fi in casa noastra doi copii. Domnul a vrut altfel insa si ne-a lasat doar primul dar; pe cel de la doilea l-a luat la El pe cand avea 8 saptamani. Tratamentul cu hormoni si odihna la pat n-au folosit la nimic, in cateva saptamani am facut mai multe echografii (nu transabdominale) decat mi-as fi dorit sa fac intr-o viata, am vazut mai multi ginecologi decat am crezut ca voi vedea vreodata, m-am rugat cu incapatanare si cu nadejde ca Domnul stie mai bine ce face, asa cum nu cred ca am mai facut vreodata... Am refuzat categoric chiuretajul propus imediat de medici; au fost cazuri cand copilul respectiv era cat se poate de viu, iar sarcina s-a dovedit a nu fi oprita din evolutie.
N-a fost cazul nostru; cu toate astea am refuzat in continuare chiuretajul pentru ca vorbeam de copilul meu si nu de un 'somoiog de celule' cum s-a exprimat un cititor pe blogul Dalidei. Am luat medicamentele prescrise de medic, inclusiv antibioticul, am rabdat durerea fizica si sufleteasca si am rugat pe toti din jur sa se roage sa nu am nevoie de "interventii" chirurgicale, iar pentru rugaciunile lor, Domnul m-a crutat.
Unul dintre doctori m-a suspectat si de sarcina ectopica, alte analize, alte controale. Din fericire, astfel de cazuri ( sarcina normala+ ectopica) sunt rarissime si eu n-am fost unul dintre ele. Dar cateva zile si nopti am cercetat tot Internetul si asa am aflat de minunile Domnului: sarcini
extrauterine duse pana la 30 si ceva de saptamani, am vazut poze cu copiii nascuti din aceste miracole. M-am cutremurat!
Am crezut ca am uitat toata durerea acelor saptamani, tristetea si suferinta sotului meu, agitatia si neputincioasa iritare a Mariutei, careia am incercat sa ii ascundem realitatea. Ne tot intreba unde e bebe si cand iese sa se joace cu el; i-am spus ca daca da Domnul, peste nu mult timp se va juca, apoi, cand a fost clar ca nu mai era nicio speranta, i-am spus ca a plecat la Doamne Doamne. O vreme a mai vorbit de bebe, apoi n-a mai zis nimic si tacerea s-a asternut peste copilul plecat dintre noi.
Intr-o seara la culcare mi-a revenit in minte totul, toata tensiunea si framantarea acelor zile si mi-am dat seama ca n-am uitat, m-am amagit doar si mi-am neglijat copilul; nu m-am rugat asa cum se cuvine pentru el, ci doar pentru noi cei vii de aici. Numai cine a trait asa ceva poate intelege, altfel nu se poate sa simti acea sfasiere cumplita, venita din senin, pe care numai rugaciunea si lacrimile o pot alina.
Si daca astfel doare cand pierzi un copil pe care l-ai dorit, cum sa nu doara gandul si fapta ucigasa??? Eu insami stau marturie ca undeva, candva amintirile si un intreg cortegiu de sentimente, trairi si regrete iau cu asalt cetatea sufletului impietrit.
Sursa imagine
