Să ne vedem în Franța!
septembrie 16, 2014 |
1 Comment |
- Îmi dați voie să îi pup picioruțul?
- Sigur, îi răspund zâmbind bătrânei care privea cu jind la comoara din brațele mele. Emanuel dormea în așteptarea unei mașini care să ne ducă acasă. Bătrâna l-ar fi pupat din cap până în picioare. Presimțind ce avea să îmi spună, o ascult încercând să îi fiu alături măcar o clipă.
- Cât are?
-10 luni, răspund strângând mai tare omulețul culcușit în wrap.
- Am și eu 3 nepoți. Mi-e așa de dor de ei...
- Dar unde sunt?
- Nepoțica e a fetei mele care a murit. Ginerele s-a recăsătorit și stau aici. Băieții sunt unul în Franța, unul în Italia. Fiecare are câte un copil acolo.
- Și vă vedeți des?
- Nu i-am văzut de când au plecat. Copiii s-au născut acolo, nu i-am văzut niciodată.
- Dar nu pot veni în țară?
- E scump... Și vor să-și facă și ei o casă. N-au bani de drum.
- Poate ajungeți dumneavoastră, zic eu, deși bătrânica din fața mea, cu fața zâmbitoare și ochi calzi nu pare prea înstărită.
- Cu ce? Din pensia mea trebuie să iau medicamente pentru inimă, să las ceva bani și pentru nepoata asta și să am acolo ceva, să nu cheltuiască ei cu înmormântarea mea.
- Păi știți, nu cred că găsiți vreun medicament mai bun pentru inimă decât o vizită în Franța, una în Italia... Sunt tot felul de oferte de transport dacă încercați să căutați din timp. Sau poate băieții dumneavoastră (bătrânica n-ar fi știut ce să facă cu un calculator). Mă gândesc că trece viața așa, fără să vă bucurați...
- Măcar să-i mai văd o dată până mor, zise bătrâna cu surâsul amorțit în colțul gurii și ochi tulburi.
- Ba să-i vedeți de mai multe ori, se trezi optimistul din mine. Ce-ar fi să le faceți o surpriză?
Pentru o clipă, licări în ochi o privire vioaie, ușor amuzată. Sau poate doar mi s-a părut?
Sosește mașina.
- Să ne vedem în Franța! îi strig cu inima frântă, dar cu un zâmbet încurajator pe buze .
-Da, da! răspunde bunica făcându-mi cu mâna...
Ziua următoare am lăsat baltă toată casa: haine, mâncare etc., am luat copiii, mere și struguri și am plecat la pădure. Nu pentru că sunt un om leneș, care nu iubește curățenia, ci pentru că vreau să sorb fiecare bucurie. Nu știi niciodată câte bucurii îți mai îngăduie Dumnezeu.
- Sigur, îi răspund zâmbind bătrânei care privea cu jind la comoara din brațele mele. Emanuel dormea în așteptarea unei mașini care să ne ducă acasă. Bătrâna l-ar fi pupat din cap până în picioare. Presimțind ce avea să îmi spună, o ascult încercând să îi fiu alături măcar o clipă.
- Cât are?
-10 luni, răspund strângând mai tare omulețul culcușit în wrap.
- Am și eu 3 nepoți. Mi-e așa de dor de ei...
- Dar unde sunt?
- Nepoțica e a fetei mele care a murit. Ginerele s-a recăsătorit și stau aici. Băieții sunt unul în Franța, unul în Italia. Fiecare are câte un copil acolo.
- Și vă vedeți des?
- Nu i-am văzut de când au plecat. Copiii s-au născut acolo, nu i-am văzut niciodată.
- Dar nu pot veni în țară?
- E scump... Și vor să-și facă și ei o casă. N-au bani de drum.
- Poate ajungeți dumneavoastră, zic eu, deși bătrânica din fața mea, cu fața zâmbitoare și ochi calzi nu pare prea înstărită.
- Cu ce? Din pensia mea trebuie să iau medicamente pentru inimă, să las ceva bani și pentru nepoata asta și să am acolo ceva, să nu cheltuiască ei cu înmormântarea mea.
- Păi știți, nu cred că găsiți vreun medicament mai bun pentru inimă decât o vizită în Franța, una în Italia... Sunt tot felul de oferte de transport dacă încercați să căutați din timp. Sau poate băieții dumneavoastră (bătrânica n-ar fi știut ce să facă cu un calculator). Mă gândesc că trece viața așa, fără să vă bucurați...
- Măcar să-i mai văd o dată până mor, zise bătrâna cu surâsul amorțit în colțul gurii și ochi tulburi.
- Ba să-i vedeți de mai multe ori, se trezi optimistul din mine. Ce-ar fi să le faceți o surpriză?
Pentru o clipă, licări în ochi o privire vioaie, ușor amuzată. Sau poate doar mi s-a părut?
Sosește mașina.
- Să ne vedem în Franța! îi strig cu inima frântă, dar cu un zâmbet încurajator pe buze .
-Da, da! răspunde bunica făcându-mi cu mâna...
Ziua următoare am lăsat baltă toată casa: haine, mâncare etc., am luat copiii, mere și struguri și am plecat la pădure. Nu pentru că sunt un om leneș, care nu iubește curățenia, ci pentru că vreau să sorb fiecare bucurie. Nu știi niciodată câte bucurii îți mai îngăduie Dumnezeu.
1 comentarii:
Cata dreptate ai! De cate ori nu m-am oprit din a face lucrurile placute mie doar pentru ca era musai sa fac altceva, de minima importanta, dar care imi statea pe creier! Cat de putin ne lasam sa ne bucuram de viata si sa zambim!
Trimiteți un comentariu