vineri, noiembrie 04, 2016

Recunoștința ca mod de viață


Uneori  e ușor: simți pur și simplu că inima se umple de bucurie și de o recunoștință sinceră pentru oameni care te-au ajutat în diverse moduri, pentru un apus sau un răsărit de soare, pentru o floare sau o pasăre în zbor, alteori, se pare că trebuie să faci eforturi ca să îți amintești de darurile cu care ești binecuvântat, dar pe care le ignori, îngenuncheat fiind de greutatea cotidianului...




Aceste exerciții de recunoștință  reprezintă sursa de inspirație pentru ceea ce scriu acum, pe unele le-am făcut deja, altele urmează să fie încercate, toate mi se par frumoase și aducătoare de bucurie în suflet și cine nu are nevoie de mai multă căldură sufletească în viața lui?

Printre motivele mele recente de gratitudine se află conferința RATE (Romanian Association of Teachers of English) organizată la București weekend-ul trecut. Mai multe persoane m-au sprijinit pentru a ajunge acolo și n-am regretat niciun moment oboseala drumului (oricum noaptea am citit și am dormit :), iar ziua mi-am umplut privirea de frumusețea peisajelor prin care am trecut).
Bucureștiul m-a întâmpinat rece și vântos, dar oamenii pe care i-am întâlnit (în mijloacele de transport sau în diverse locuri pe unde am umblat) au fost cu zâmbetul pe buze și amabili. În plus, am văzut din nou pescăruși (!) și am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă, unde am prins chiar Liturghia, minunat început pentru aventura mea în București.




Conferința în sine a fost un mare motiv de bucurie: m-am simțit din nou elevă și am ascultat cu mult interes toate prezentările la care am putut participa (atelierele se suprapuneau și era foarte greu să alegi). Am aflat lucruri noi, mi-am reamintit lucruri uitate, am cunoscut oameni noi, am râs și chiar plâns la un atelier foarte emoționant ținut de o profesoară extraordinară din Grecia. Ei da, și profesorii plâng! Am primit materiale gratuite de la diverse edituri și mi-am cumpărat câteva cărți (readers)  extrem de interesante din seria Cambridge Discovery Education (cum să nu te bucuri când vezi că ceea ce ai cumpărat stârnește o sclipire în ochii elevilor tăi?!), am vorbit cu colegi români sau străini și am văzut un minunat spectacol de teatru stând alături de fosta mea profesoară de engleză din liceu.

Nu știu dacă ați încercat această senzație: să stai după 18 ani (!), alături de omul care a muncit cot la cot cu tine ca să reușești să fii admis la o facultate aflată la 500 km de orașul unde trăiești și tu și el. Să îl  îmbrățișezi strâns după atâția ani, să stai într-un restaurant și să depeni amintiri, să pui întrebări și să aștepți cu nerăbdare răspunsuri de la un om care este o parte din viața ta. Să îi spui cât de mult ți-a plăcut să lucrați împreună și să o convingi să accepte să faceți câteva poze!!!  :)

Și mai sunt recunoscătoare pentru că acum o săptămână, retrăiam în friguroasa noapte bucureșteană, clipe din anii de liceu, alături de un fost coleg care m-a ghidat cu multă măiestrie prin tot felul de străduțe, arătându-mi diverse puncte importante din capitală. Câte am reținut din plimbarea noastră nocturnă nu știu, dată fiind oboseala după o zi plină de evenimente, dar revederea, după aproximativ 17 ani de distanță, n-o voi uita, cu siguranță. Păstrez speranța ca pe viitor să îmi pot revedea mai mulți colegi.

Ș-apoi festinul pregătit de sora mea minunată, la care am ajuns sâmbătă seara, obosită frântă, ceea ce nu ne-a împiedicat să povestim în pat pe întuneric, până pe la 2 dimineața, așa cum făceam în adolescență!

Cu siguranță, toate sunt motive de recunoștință, la fel și faptul că odată ajunsă acasă am găsit în bucătărie această surpriză, oferită de Măriuța:

Inițial m-am enervat, abia am curățat urmele marker-ului permanent de pe mașina de spălat și de pe ușa de la sufragerie, apoi m-am gândit:

  Nu e mai bine că am pe cineva care să creeze asemenea amintiri?!


Niciun comentariu: