Despre vacanță și alte lucruri bizare

Aș putea să scriu rânduri nenumărate despre frumusețea valurilor înspumate ale mării pentru care am  străbătut vreo 2800 km (dus-întors) vara aceasta, ar trebui să scriu despre clipele în care ești una cu soarele ce răsare îndrăzneț din depărtările albastre, ar trebui desigur să spun cum stropii sărați ai mării care se sparge când jucăușă, când furioasă de blocurile de beton, îți pătrund în nări doar pentru a coborî pe vecie în adâncul cenușiu al creierului.

S-ar cuveni să scriu despre fericirea pe care o simte un corp tânăr alintat de unduirea apei sau din contră, provocat la o joacă nebună cu valurile înalte și pline de energia care trezesc sufletul la viață. Desigur, n-ar trebui să uităm de pescărușii pe care nu  doar copiii îi îndrăgesc, de cerul înnebunitor de albastru, de fierbințeala binefăcătoare a nisipului pe care te întinzi ca o șopârlă fericită că și pentru ea strălucește soarele; nimic din toate acestea n-ar trebui ignorat.
Nici fericirea de vedea luna răsărind și plutind deasupra întinsului de întuneric, nici lampioanele care se înalță timide la început, purtând speranțe și visuri nerostite, zburând apoi pline de curaj deasupra mării, nici vântul care se încolăcește șiret în jurul trupului, uneori delicat alteori insistent, nici muzica mării, care se furișează sub tâmple, în ciuda cântecelor mai mult sau mai puțin țipătoare de pe plajă.

Cu toate acestea, gândul cu care am părăsit ieri marea strălucitoare și înspumată ca o șampanie eliberată din învelișul ei de sticlă, a fost unul  cumplit de amar. Iubirea mea de smarald și azur, care îmi dăruise ore de fericire negrăită, a cerut un preț mult prea mare pentru bucuria pe care a oferit-o oamenilor.

Un tată și fiul său de 17 ani au fost furați de curenți și... restul nu e greu de ghicit. Salvamarii au reușit să îl scoată din apă pe tată, dar în ciuda eforturilor de resuscitare ale medicilor care au încercat din răsputeri, mai bine de o oră, să îl cheme înapoi la viață, bărbatul a plecat pe drumul către Dumnezeu. L-am privit cu atenție, i-am privit pe medicii transpirați de la atâta masaj cardiac, ascultam cu încordare sunetul aparatului lor, încercând să descifrez mesajul secret transmis de el,      i-am privit pe oamenii din jur, care sperau, ca și mine, că nu e totul pierdut. Am văzut-o pe soția omului vinețiu, sosind speriată, uluită și aș fi vrut s-o îmbrățișez. A făcut-o polițista care i-a explicat cred, ce s-a întâmplat. Mi-am făcut curaj să privesc chipul celui care zăcea inert, m-am rugat să lupte, l-am rugat pe Dumnezeu să nu...
Omul acesta total străin, în viață fiind, mi-ar fi putut stârni chiar antipatia, ieri însă l-am simțit fratele meu și nu cred că am fost singura. Am plecat după vreo 50 minute de așteptare plină de speranță năruită, ca să aflu că fiul bărbatului era dat dispărut. I-am întrebat pe cei doi salvamari dacă sunt siguri că fost și el în apă, dar nu știau. Brusc, mi-am amintit expresia de pe chipul soției îmbrățișată de polițistă. M-am cutremurat gândindu-mă cum ar arăta la auzul unei a doua vești nimicitoare. Am plecat, într-o oră jumătate aveam să pornesc cu trenul spre casă. Vie, către copiii mei cât se poate de vii (am fost și cu ei la mare în iulie). Dar...în mintea mea au rămas clar întipărite imaginea trupului din care viața a zburat și speranța că poate măcar fiul e salvat. Azi am încercat să aflu vești pe Internet, băiatul nu fusese găsit... Ba mai mult,tot ieri, un alt tânăr de 17 ani a fost aruncat de valuri sub niște stabilopozi, la Saturn, furat de marea mult prea agitată. Scafandrii n-au reușit să îl găsească nici azi.

Cât mi-am luat eu prânzul citind în tihnă o carte, la o terasă, se pare că salvamarii au salvat încă vreo trei turiști luați de valuri. Cam mult pentru o oră și jumătate... Mi s-a părut incredibil că în timp ce eu mâncam liniștită, la câteva sute de metri de mine, oamenii se luptau pentru viața lor.

Sigur, am gândit și eu, cum poate gândiți și voi cei ce citiți aceste rânduri: Cine i-a pus pe oamenii aceștia să se aventureze în larg? Nu știu cum de s-au întâmplat atâtea ieri, eu însămi am simțit puterea valurilor, din care am înghițit apă de mai multe ori în timp ce experimentam diverse stiluri de înot (ca un autodidact autentic!) și diferitele temperaturi ale apei pe corpul meu (stând în picioare, cu apa până la umeri, la suprafață era uneori considerabil mai cald, față de zona gambelor, semn clar al prezenței curenților), dar nu mi-a trecut prin cap nicio clipă să mă depărtez prea mult de țărm, pentru că am intuit pericolul. Dar nu, n-am văzut steagul de avertisment decât mult mai târziu, în drum spre prânzul tihnit, n-am auzit fluieratul salvamarilor, decât după decesul nefericitului turist, n-am auzit niciun alt fel de avertisment și probabil că aș fi plecat fără să bănuiesc adevărul crunt despre iubirea mea.

Cine își imaginează moartea în mijlocul unei zile pline de soare și veselie?! Copiii continuau să se joace, muzica era pulverizată în continuare prin difuzoare, pescărușii nu și-au curmat zborul și nici cerul nu și-a pierdut vreun strop de albastru. Cu toate acestea, câțiva oameni au încetat să privească cerul și marea ieri. E ilogic știu, dar mi se pare bizar și total nepotrivit că moartea te găsește și în vacanță!

Am apreciat eforturile salvamarilor, le-am văzut îngrijorarea și încordarea de pe chip, le-am simțit dezamăgirea că au ajuns prea târziu... Mă întreb totuși: de ce doar doi salvamari la o plajă plină de turiști, de ce salvamari fără bărci cu motor puternic, de ce un singur steag înfipt în  nisip  cam la mijlocul plajei, de ce atâta muzică în difuzoare, când se pot transmite și avertismente sau poate niște afișe/broșuri pentru turiști, care să explice pericolele ce pândesc în apele verzi și cum pot fi prevenite?

Adevărul e că iubirea mea e pe cât de fascinantă, pe atât de crudă...

Un cântec pentru cei plecați și pentru cei rămași.