Timpul - unitate de măsură pentru prietenie ~ Viața ca un puzzle

"Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;

Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;"

Aș fi scris probabil despre 1 Decembrie, despre cărți, despre muzică sau unele activități recente, dacă n-ar fi intervenit mutarea unor prieteni dragi, care n-au plecat la capătul lumii, ci doar la capătul orașului, destul însă pentru a trezi sentimente care moțăiau sub haina generoasă a obișnuinței.

Nici măcar nu-mi amintesc cum ne-am împrietenit - la biserică cel mai probabil, în primul an (?) al viețuirii noastre în acest cartier, plin de tineri veniți din toată țara. Ei din Timișoara, eu din Prahova, soțul meu din Arad, ei cu o fetiță subțirică, cu zulufi negri și privire de veveriță mereu pusă pe șotii, noi cu o pisică și o Măriuță, cu 2 ani mai mică decât fata lor. Peste ani s-au adăugat la ei un băiat, un motan și un hamster, la noi o Nectarie, apoi un Emi. Iar între timp s-au adunat petreceri de copii, botezuri, sărbători, nenumărate conversații la biserică, în casă, pe drum, la ușă (inconfundabilele conversații pe picior de plecare!), mâncăruri duse dintr-o parte în alta, ciocolată mâncată pe înserat, mici ingrediente ca să terminăm o ciorbă, schimb de cărți și de idei, supravegheat reciproc de copii, diverse împrumuturi sau gesturi de prietenie, sfaturi date în glumă sau în serios; ce mai, un șir de ani în care, nu doar noi, mamele am devenit prietene, ci și firele vieților fetelor noastre s-au împletit frumos (întâlniri, jocuri pe afară sau în casele noastre, biserică, balet, cor).

Fotograful a surprins de la geamul bucătăriei trei fotomodele cu nasul roșu.

Hora prieteniei

Trei balerine grațioase

Deși știam de multă vreme că se vor muta la casă, deși m-am bucurat pentru viața mai bună, mai tihnită care nădăjduiesc că îi așteaptă, când am văzut acum două zile mașina încărcată cu lucrurile lor, inima mea a refuzat să accepte plecarea. Brusc, am fost nevoită să accept că o perioadă din viață lua sfârșit. Și tot brusc, am înțeles ceea ce evitasem de atâta timp să înțeleg: că veverița de 12 ani acum, va încânta alți vecini cu nesfârșitele ei ore de exersat la pian, că n-o voi mai vedea la ușă cocoțată pe role cerându-le pe fete afară, că se va reduce numărul de certuri, dar și numărul de scenete și de jocuri, că ne va lipsi grozav colindatul de Crăciun și că va trebui să mă aprovizionez din timp cu chimen, ciocolată, chibrituri ori hârtie igienică, pentru că unul din prietenii care te salvează la greu, nu mai e la o scară distanță, ci la kilometri buni, că e mai greu să te întâlnești și să îți bârfești copiii față în față și că telefonul sau calculatorul nu vor avea niciodată farmecul anumitor expresii faciale.

Fetele m-au întrebat "Și dacă o să ne uite Eli? Va avea alți prieteni acolo." Eu le-am răspuns că a-ți face prieteni noi, nu înseamnă a-i uita pe cei vechi. Poate ar fi trebuit să le spun că prietenia e ca și vinul, cu atât mai bună, cu cât e mai veche, dar nu sunt sigură că ar fi înțeles ori că le-ar fi micșorat în vreun fel durerea. Și-n plus, m-am gândit, plecările fac parte din viață, ele sunt cele care îți amintesc că singura certitudine în viață e că nimic nu e sigur, nu?

Și-am mai înțeles că zece ani au trecut ca aburul ce se ridica din pâinea proaspăt scoasă din cuptor (atât soțul prietenei mele, cât și eu iubim să pregătim pâine). Un abur înmiresmat, încărcat de bucurie și nostalgie, care mângâie și arde în același timp.

Ultima scenetă la noi acasă