duminică, iunie 18, 2017

Gânduri de profesor, la sfârșit de an școlar

Anul acesta am avut ocazia și bucuria de a lucra cu liceeni. Da, acei adolescenți pe care îi întîlnim în autobuze, pe drum, la concerte ori la spectacole, acei adulți în devenire pe care îi privim poate cu un zâmbet usor ironic, în colț de gură, acei copii pentru care Facebook-ul ține loc de oxigen și căștile din urechi ori telefonul din  mână reprezintă parte componentă a corpului lor.

Am avut emoții uriașe la început de an școlar, pentru că mă temeam că nu voi reuși să îmi fac drum spre inima lor. În plus, un liceu tehnologic atrage după sine unele dileme - câtă engleză generală predau, câți au cu adevărat nevoie de ce le-aș putea oferi, ce altceva e bine să cunoască pe lângă noțiuni gramaticale si un vocabular care să le permită să se descurce în situații reale?

Ușor, ușor am încercat să le arăt că viața nu se limitează la Facebook, oricât de important ar putea fi acest mod de a comunica, că frumusețea înseamnă și poezie și muzică ori imagine, că iubirea depășește sexualitatea (n-am pretins nicio clipă că nu e firesc interesul lor pentru sexul opus, interes manifestat uneori fără ocolișuri și fără eufemisme), că modele demne de urmat sunt din belșug printre oamenii de știință, muzicieni, scriitori, artiști, fotbaliști ori inventatori, că sentimentele și viața lor interioară nu sunt un tabu în școală ori că sănătatea lor este un subiect care îi preocupă nu doar pe părinții lor (de aceea am insistat să renunțe la țigări, Cola, croissante, alimente de o calitate îndoielnică, să se odihnească suficient...).

Uneori am avut senzația că am cerut prea mult, alteori  prea puțin, că nu am reușit să îi sprijin destul, să îi scutur din moleșeala satisfăcută cu împlinirea nevoilor de bază- mâncare, distracție reală sau virtuală și giugiuleală, alteori nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Câteodată oboseam  și mă gândeam că ar trebui să mă limitez doar la programa mea, dar de cele mai multe ori am întins către ei toate mâinile de care dispuneam, sperând că ceva le va mișca inima și chiar dacă mesajul nu ajunge la toți, ajunge cel puțin, la câțiva și acei câțiva vor înțelege că îmi sunt dragi toți și că vreau să se bucure de o viață frumoasă. Desigur frumusețea înseamnă altceva pentru fiecare dintre ei, așa că am încercat doar să deschid cât mai multe uși, prin care fiecare să aleagă dacă să intre sau nu.

 Eric Clapton cu al lui Autumn Leaves, poezia unei adolescente din Australia, Erin Hanson, citate motivaționale aparținând lui Einstein, Edison, Audrey Hepburn, Hellen Keller, Vince Lombardi, Neil Gaiman,Van Gogh, proverbe, scurte pasaje muzicale din Chopin, Einaudi, Beethoven, Vivaldi, Albinoni, Metallica (am așteptat o clasă cândva la oră cu Nothing Else Matters, spunându-le că din momentul intrării în clasă nu mai contează nimic decât ora de engleză :), Don't Worry, Be Happy a lui Bobby McFerrin, You're Simply the Best a Tinei Turner, Sailing al lui Rod Stewart, Living Next Door to Alice (pentru present perfect :)) muzică din filmul Jaws, scene cu Mr. Bean, scene din filmul Pianistul , If I Could Turn Back Time (ne-a ajutat la conditionale) a lui Cher ori filmulețe ca Simon's Cat, pictură, fotografie, sculptură, experiența de viață a lui Nick Vujicic ori filmul Gifted Hands, pasaje din Biblie toate au fost folosite cu speranța că vor face ora de engleză mai plăcută și că o vor apropia mai mult de viața reală, iar adolescenților mei, fiecare cu povestea proprie, cu  bucuriile și suferințele lui mai mult sau mai puțin vizibile, le va fi de folos atunci sau mai târziu ceea ce au aflat.

La începutul anului mi-am promis că voi păstra o oarecare distanță, ca să mă protejez, consumul psihic și emoțional în această meserie e foarte mare (există cititori care vor înțelege și nu mă vor condamna pentru această decizie), însă mi-am dat seama repede că nu voi reuși și că m-aș lipsi nu doar de trăiri negative, ci și de cele bune, de o privire recunoscătoare, de un zâmbet de încurajare, de momente de apropiere sufletească, de un buchet de trandafiri sau un mesaj desenat pe tablă, de o îmbrățișare sau de o prăjitură adusă de la cantină... Așa că m-am lăsat dusă de valul bucuriei de a trăi printre oameni într-o continuă schimbare, ducând totuși mereu în spate povara întrebărilor: Am făcut destul? Au rămas cu ceva la sfârșitul acestei ore? Ce trebuia să fac și n-am făcut? I-am încurajat suficient? etc.

Privind în urmă, îmi dau seama că puteam mai mult și mai ales că trebuia să fiu mai exigentă; iubirea nu exclude severitatea. Știu că majoritatea elevilor mei nu au dat tot ce puteau la oră și mai știu că eu însămi mai am mult de lucrat cu mine ca dascăl. Deseori mă copleșește răspunderea pe care o am față de tovarășii mei de urcuș: fiecare gest sau cuvânt poate atrage sau depărta definitiv elevul din fața mea, așa că lucrul în clasă seamănă cu mersul pe sârmă. În rugăciunile mele matinale îi pomenesc și pe elevii mei, credincioși ori nu, și îi cer Domnului să binecuvânteze munca mea, să ne deschidă ochii, mintea și inima tuturor. La fel am făcut și în timpul festivității de sfârșit de liceu organizată pentru clasele a XII-a.

Festivitate care m-a făcut să (re)trăiesc atâtea clipe simultan, încât nu mi-am putut opri lacrimile. Era atâta tinerețe și exuberanță în jur, atâtea drumuri noi care se deschid în fața fiecăruia dintre frumoșii mei elevi, erau atâtea ipostaze din anul în care i-am cunoscut, în care îi revedeam pe rând pentru ca apoi să mă minunez de făpturile din fața ochilor mei: semănau cu cei pe care îi știam și totodată îmi erau complet necunoscuți!

Am amânat această postare câteva luni, simțeam că cel mai bine voi putea scrie la sfârșitul anului, dar vineri dimineață, când m-am trezit să merg la BAC, ca evaluator la proba orală, nodul din stomac și o tristețe dulceag-amăruie mi-au șoptit că a venit timpul să îmi aștern gândurile. Am plecat la școală cu o melodie care s-a cuibărit în sufletul meu înainte chiar de a deschide bine ochii, o melodie care mă pregătea pentru despărțirea finală de cei cu care am împărțit și bune și rele atâtea luni. Pentru ei BAC-ul a fost probabil o experiență stresantă (judecând după reacțiile lor din timpul examenului), pentru mine a avut și valoarea unei ultime lecții împreună, o ultimă ocazia de a îi cunoaște.

Ce le-aș mai fi putut spune?
Că îmi sunt dragi și că am încredere că vor alege drumuri bune în viață (chiar și după câteva rătăciri), aș fi vrut să le spun că de muncă făcută cu plăcere și de cinste n-a murit nimeni, ba dimpotrivă, și că nu ajunge să fii frumos, deștept, să ai mașină și bani, mai ai nevoie să îl vezi și pe cel de lângă tine și să-i întinzi o mână...

Drum bun, dragi elevi, vă las fiecăruia ca ultim îndemn, titlul unui film minunat: Va, vis et deviens! și melodia atât de sugestivă a lui Ludovico Einaudi, Divenire.



P.S. Vă mulțumesc pentru energia și veselia dăruite de-a lungul anului, păstrați ce a fost bun din orele petrecute împreună și treceți peste minusurile inevitabile. Orice sugestie de îmbunătățire a viitoarei mele activități didactice e binevenită, îmi puteți scrie pe Facebook sau aici, la comentarii.




2 comentarii:

Ionela A spunea...

Frumos spus :)

Iulia spunea...

Multumesc pentru apreciere.