O zi și o noapte într-o altă viață

cascada Vălul Miresei, Munții Apuseni

Povesteam aici că fetele au plecat pentru câteva zile în tabără. La sfârșitul săptămânii am plecat și eu cu Emi pentru o zi și o noapte acolo. O călătorie, cât de scurtă ar fi, te scoate din cotidianul comod, obligându-te să te adaptezi la noi situații, dar îți oferă la schimb șansa de a descoperi locuri și oameni noi, de a aduce bucurii proaspete în viață. 

Nu-mi amintesc să fi refuzat vreodată o excursie, o călătorie, fără să am un motiv foarte bine întemeiat. Cred cu tărie în frumusețea și utilitatea drumețiilor sau a călătoriilor și încerc să îi educ pe copii în acest spirit. Până acum n-am de să mă plâng, am tovarăși doritori de excursii. :)

După bucuria revederii cu fetele și după ce am primit camera în casa plină de taberiști, am plecat să cercetez  împrejurimile. În scurt timp s-a înnorat, s-a făcut frig și a început o ploaie strașnică, dar ce te împiedică să admiri muntele cu o cană de ceai fierbinte în mână?!

Ploaia a ținut puțin, din fericire, așa că am plecat cu Emi să descoperim o minunăție de izvor cu o apă atât de bună... Am băut pe săturate, ne-am spălat pe față, apoi iar am băut :), pentru că nu ne puteam dezlipi de izvor.

Contemplarea naturii e necesară, dar stomacul își cere drepturile, așa că am mers la cină. O parte dintre taberiști erau deja foarte ocupați!

Iarba udă nu te împiedică să lansezi lampioane și poate să trimiți o dorință în sus...

Iubesc luna de când mă știu. În satul copilăriei petreceam mult timp urmărind-o cum apare uriașă și rotundă din spatele celor trei brazi aflați pe muntele care se vedea clar din curtea noastră. Apoi mi-a alungat de multe ori somnul în casa bunicilor, o priveam fascinată cum lumina întregul cer și întreaga cameră.
Dar la mare, de câte ori nu m-am uitat la ea ca un îndrăgostit la iubita lui? Sunt câteva momente pe care le țin minte bine. La Costinești, în sunet de mandolină, la Mangalia în sunet de harpă, luna m-a însoțit tăcută și misterioasă în reveriile de la malul mării.

Și iată, am mai adăugat acum, la Răchițele, o imagine de neuitat: din cerdacul pensiunii, învelită cu o pătură, cu o cană de ceai fierbinte în mână, urmăream hipnotizată marginea pădurii care părea că alerge pe coama muntelui precum țesătura în mașina de cusut, în lumina fascinantă a lunii și în bătaia vântului care alunga norii cu repeziciune.

'Oprește-te, clipă! Ești atât de frumoasă!' Faust, Goethe

Iar în minte îmi răsuna pianul Denisei Young. Mi-am spus că am avut parte de câteva clipe de nemurire...



Dimineața a trebuit să recunosc virtuțile euforizante ale trambulinei, ba chiar iau în calcul serios să aducem o trambulină lângă bloc. Creează o stare incredibilă de bună dispoziție!

Gata bateriile! :)

Bună e trambulina, dar călătorului îi stă bine cu drumul! Am pornit spre cascadă. Pe drum, dumnealui se plângea că îl doare spatele (m-a auzit pe mine de câteva ori) și era supărat că nu îl duc în brațe.

Rățuștele roz cu picioarele în apa rece de munte. Cred că va fi una din amintirile lor foarte dragi mai târziu...

Aș fi stat mult și bine lângă cascadă. Căderea apei stârnea o pulbere fină, umedă și răcoroasă care  mi-a încântat fața și brațele, iar revărsarea aceea vioaie de apă te face să te simți foarte viu.

Când muzica apei acoperă zgomotul gândurilor...

O pălărie mai naturală decât o frunză de brusture, nici că se poate!

Înapoi la pensiune,  printre podbal și căpițe de fân.

Concluzie: 

 'Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală.'  Paulo Coelho