joi, decembrie 29, 2016

Elegie pentru un pisoi gri


Mai întâi a fost un pisoi negru, zgribulit și flămând, miorlăia de ți se rupea inima în scara blocului. Cam pe la sfârșitul acestui noiembrie, dacă mi-aduc bine aminte. L-am adus în casă și am încercat să îl hrănim, apoi i-am dat drumul afară. În scara blocului ne-am temut că vom supăra vecinii și nu l-am lăsat. Este una din acele temeri pe care regreți că nu ai înfruntat-o, toată viața. Pisoiul a fost găsit degerat zilele următoare...

Apoi, prin zece decembrie un pisoi gri. Aproape degerat, ciufulit și mieunând neîncetat, a rămas la noi în casă, în ciuda fricii de paraziți ori a eventualelor remarci ale vecinilor. După prima noapte petrecută în baie, a înțeles că nu o va duce prea rău la noi și dorul după mamă (am presupus) s-a mai ogoit. Prin urmare și mieunatul s-a transformat în tors, cocoțat în poala noastră ori pe calorifer. Totul s-a petrecut treptat, dar am știut de la bun început că mâțul acesta nespus de cuminte și de curat, își va face repede loc în inima noastră. La fel cum am știut și că vom fi doar un adăpost temporar pentru el. Am avut pisica mulți ani și am dat-o înainte de nașterea Nectariei, așa că nu ne sunt deloc necunoscute deliciile și neplăcerile traiului cu o pisică într-un apartament.

Hmmm...

De aici vin luminițele roșii și verzi???

Mița a declanșat operațiunea "Aranjarea cărților"! Preferam să îmi ceară părerea înainte de a mi le răsturna pe podea!

Puțin stretching înainte de următoarea mișcare!

Cred că era  nemulțumită de testele elevilor mei!

Copiii au fost foarte încântați și delicați la început. Pe măsură ce ne-am acomodat unii cu alții, jocurile lui Emi au devenit tot mai răutăcioase și brutale, ceea ce atrăgea protestele noastre de a proteja pisoiul de dragostea cu năbădăi a lui Emi și mai târziu, a Nectariei. Măriuța îi muștruluia zdravăn (chiar prea zdravăn!), noi ne luptam să păstrăm pacea până la următorul conflict (care venea mult prea repede), ca și cum nu erau destule alte motive de zâzanie cu trei năzdrăvani în casă :)...

Dar ce plăcut era s-o găsim pe Pisi (s-a dovedit a fi fată!) moțăind în cele mai neașteptate locuri sau s-o alintăm în brațe și ea să toarcă sau să ne privească cu ochii ei mari și întrebători! Ce plăcut era s-o revăd după o zi de lucru și să stiu că în casă mai e o vietate jucăușa și tandră!  Și ce frumos alerga după nuci sau mici jucării prin casă sau se cerea la mine în poală dimineața pe la 5, când mă vedea citind la masa din bucătărie.




Exercițiu pentru testarea acuității vizuale: se vede vreo mâță în imagine? :)


Am încercat din răsputeri să nu mă atașez de ea, căci știam că va pleca după vreo zece zile, dar Dumnezeu a plămădit în așa fel inima omului, că ea se conduce după legile proprii. Prin urmare am tratat zgârieturile cu suc proaspăt stors de aloe (copiii nu le-ar fi primit dacă se purtau altfel cu ea) și am lăsat pisoiul gri să se instaleze confortabil în casa și inima mea.


Îndrăgostită de artă!

Lecția de citire. Profesor neîntrecut: Emi!

Lecția de scriere. Același profesor.


A plecat de la noi în 24 decembrie, în aceeași zi, dar la șase ani distanță de prima pisică pe care am avut-o. A plecat să trăiască la o casă împreună cu  alte pisici și nu pot decât să sper că se va bucura de libertatea pe care noi nu i-am putut-o oferi. Mulțumim, pisoi gri, pentru frumusețea pe care ne-ai adus-o în casă timp de două săptămâni!




Sunt mai bogată cu o amintire, sunt mai bogată cu o despărțire...





duminică, decembrie 04, 2016

Timpul - unitate de măsură pentru prietenie





"Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;"
                                                       

Aș fi scris probabil despre 1 Decembrie, despre cărți, despre muzică sau unele activități recente, dacă n-ar fi intervenit mutarea unor prieteni dragi, care n-au plecat la capătul lumii, ci doar la capătul orașului, destul însă pentru a trezi sentimente care moțăiau sub haina generoasă a obișnuinței. 

Nici măcar nu-mi amintesc cum ne-am împrietenit - la biserică cel mai probabil, în primul an (?) al viețuirii noastre în acest cartier, plin de tineri veniți din toată țara. Ei din Timișoara, eu din Prahova, soțul meu din Arad, ei cu o fetiță subțirică, cu zulufi negri și privire de veveriță mereu pusă pe șotii, noi cu o pisică și o Măriuță, cu 2 ani mai mică decât fata lor. Peste ani s-au adăugat la ei un băiat, un motan și un hamster, la noi o Nectarie, apoi un Emi. Iar între timp s-au adunat petreceri de copii, botezuri, sărbători, nenumărate conversații la biserică, în casă, pe drum, la ușă (inconfundabilele conversații pe picior de plecare!), mâncăruri duse dintr-o parte în alta, ciocolată mâncată pe înserat, mici ingrediente ca să terminăm o ciorbă, schimb de cărți și de idei, supravegheat reciproc de copii, diverse  împrumuturi sau gesturi de prietenie, sfaturi date în glumă sau în serios; ce mai, un șir de ani în care, nu doar noi, mamele am devenit prietene, ci și firele vieților fetelor noastre s-au împletit frumos (întâlniri, jocuri pe afară sau în casele noastre, biserică, balet, cor).

Fotograful a surprins de la geamul bucătăriei trei fotomodele cu nasul roșu.
Hora prieteniei
Trei balerine grațioase
Deși știam de multă vreme că se vor muta la casă, deși m-am bucurat pentru viața mai bună, mai tihnită care nădăjduiesc că îi așteaptă, când am văzut acum două zile mașina încărcată cu lucrurile lor, inima mea a refuzat să accepte plecarea. Brusc, am fost nevoită să accept că o perioadă din viață lua sfârșit. Și tot brusc, am înțeles ceea ce evitasem de atâta timp să înțeleg: că veverița de 12 ani acum, va încânta alți vecini cu nesfârșitele ei ore de exersat la pian, că n-o voi mai vedea la ușă cocoțată pe role cerându-le pe fete afară, că se va reduce numărul de certuri, dar și numărul de scenete și de jocuri, că ne va lipsi grozav colindatul de Crăciun și că va trebui să mă aprovizionez din timp cu chimen, ciocolată, chibrituri ori hârtie igienică, pentru că unul din prietenii care te salvează la greu, nu mai e la o scară distanță, ci la kilometri buni, că e mai greu să te întâlnești și să îți bârfești copiii față în față și că telefonul sau calculatorul nu vor avea niciodată farmecul anumitor expresii faciale.

Fetele m-au întrebat "Și dacă o să ne uite Eli? Va avea alți prieteni acolo." Eu le-am răspuns că a-ți face prieteni noi, nu înseamnă a-i uita pe cei vechi. Poate ar fi trebuit să le spun că prietenia e ca și vinul, cu atât mai bună, cu cât e mai veche, dar nu sunt sigură că ar fi înțeles ori că le-ar fi micșorat în vreun fel durerea. Și-n plus, m-am gândit, plecările fac parte din viață, ele sunt cele care îți amintesc că singura certitudine în viață e că nimic nu e sigur, nu? 

Și-am mai înțeles că zece ani au trecut ca aburul ce se ridica din pâinea proaspăt scoasă din cuptor (atât soțul prietenei mele, cât și eu iubim să pregătim pâine). Un abur înmiresmat, încărcat de bucurie și nostalgie, care mângâie și arde în același timp.


Ultima scenetă la noi acasă








"Și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite,
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea."





APLAUZE pentru cei patru actori magnifici!

Ambele citate sunt din Profetul de Kahlil Gibran.

Blog Archive