'Oprește, Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.' Lucian Blaga

      Voinicul acesta vesel, pupăcios, mâncăcios, iubitor de plimbări și cărți, de joacă, mașini și muzică, împreună cu bruneta, delicata, marea cititoare, cântăreață și dansatoare  soră a sa, mi-au frânt inima aseară.
Eram în pat, împreună cu el și  cu Nectaria, îmbrățișați, cu lumina stinsă, gata să îl întâmpinăm pe Moș Ene cum se cuvine.
       Deodată Nectaria mă întreabă, cam așa:
- Cum ar fi să mor eu înaintea ta?
Cu inima cât mai aproape de gât, răspund:
- În mod normal, se va întâmpla invers.
- Da, dar se poate și cum zic eu, nu?
- Se poate, răspund cu un sfert de sfert de gură. Dar să sperăm că nu va fi cazul.

Am încercat în toți acești ani să fiu cât mai onestă cu copiii, în plus, moartea nu e un subiect pe care să îl poți ocoli la nesfârșit. Undeva între trei și patru ani, pe toți trei i-a izbit adevărul în față, exact așa cum apare el formulat în Hoțul de cărți ('The Book Thief').

Reacția a variat de la frică și negare, până la resemnare și ignorare, combinată cu o uitare forțată ('No bine, hai să nu mai vorbim despre asta, avem și altceva de făcut.' spuse pragmatica primă născută a casei.)
Pe Emanuel l-am simțit de multă vreme că se tot frământă, mi-a pus de-a lungul ultimului an o grămadă de întrebări cu referire directă și indirectă la moarte, de multe ori, în momente neașteptate. Aseară, după dialogul dintre mine și Nectaria, n-a mai rezistat și a dat drumul unui plâns sfâșietor.
-  Eu nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc mereu.
- Ești supărat tare, îi răspund, căutând cu disperare orice cuvânt de liniștire, care să fie cinstit, dar dătător de speranță. Un cuvânt care să ne liniștească pe toți trei.
- Ai putea vorbi cu Dumnezeu despre asta...

Nu i-am dat un răspuns ipocrit, i l-am dat pe singurul pe care îl cunoșteam, chiar dacă  nu mă consider un creștin autentic. Dumnezeu este, din punctul meu de vedere, unicul în stare să stingă  cu adevărat frica. Să îi spun 'Tu nu vei muri', e o minciună pe care nu o pot rosti, chiar dacă adevărul e așa de dureros. Întreaga ființă se revoltă, pentru că n-ai cum să nu simți că n-am fost creați pentru moarte, pentru că  foarfeca morții taie brusc și iremediabil țesătura fină a unei vieți, în care se întrepătrund bucurii și suferințe.

- Dar cum să vorbesc cu Dumnezeu dacă El e in Rai și eu în sufragerie? veni o nouă întrebare.
- Pur și simplu, cum vorbești cu mine, fii sigur că te aude. El e peste tot, nu doar în Rai. S-ar putea să nu îți răspundă din prima, dar tu să insiști. De auzit aude El, dar de răspuns, răspunde când consideră că e necesar.

În paralel, mintea mea se gândea la nenumărații părinți cărora le-au murit copiii, cât de mult n-or fi vorbit bieții oameni cu Dumnezeu, pentru ca din capătul celălalt să se audă doar o tăcere zdrobitoare? Câți au putut să își păstreze credința, în fața unui asemenea chin?
Cuvintele mi s-au părut atât de sărace, dar n-am știut ce altceva să fac sau să spun, în afară de o îmbrățișare strânsă și de cele scrise mai sus.

- Vorbește tu cu Dumnezeu, rosti Emi și își băgă fățuca plină de lacrimi în gâtul meu.
- Bine, așa voi face, poți să fii sigur că voi vorbi cu El, i-am răspuns.

De câte ori n-am vorbit cu El despre subiectul acesta? Pe măsură ce se înșiră anii pe șnur, sunt tot mai conștientă că moartea mi-e cel mai bun profesor de viață. Nu că mi-aș fi dorit să fie astfel, ci pur și simplu pentru că e inevitabil.


Iar gândurile m-au însoțit din adolescență, acum doar s-au îndesit, sunt mai conștientă de ele și NU mai încerc să le ocolesc. Uneori mă minunez de faptul că ochii nu se vor mai odihni peste capete de copii, peste flori și cer, mâinile mele nu vor mai scrie pe tablă, nu vor mai pregăti mâncarea, nici nu vor mai mângâia, certa ori prinde o mânuță de copil,  picioarele mele nu vor mai bate străzile Clujului,  nu vor mai dansa, nici nu vor mai urca munți sau alerga prin mare, omul care sunt, pur și simplu nu va mai fi. DELOC.

Dar până atunci, voi mai purta conversații cu Dumnezeu despre ne-murirea copiilor noștri. Și sper că vor fi nenumărate...


P.S. Am iubit poezia aceasta a lui Arghezi din prima clipă în care am citit-o. Eram în liceu. Interpretarea lui Tudor Gheorghe o face de neuitat!

Read More

Când 3-2=aproape 0

De luni fetele sunt în tabără la munte. 

Ceea ce înseamnă că am rămas doar cu UN copil acasă.

 Abia acum încep să simt și eu gustul vacanței :). De la plimbat, citit, rezolvat diverse treburi în oraș, cu asociatul meu cu tot, DAR fără să fiu nevoită să alerg cu disperare ca să ajung acasă la o anumită oră, fără să aud mofturi la masă, fără să fiu arbitru, polițist, judecător și avocat, în același timp. Încep să aud normal și să folosesc preponderent tonalitățile joase ale vocii mele. Nu mai mătur de 10 ori pe zi, nici nu mai spăl vase după fiecare masă, iar gătitul l-am redus la minimum. 

Există pepeni, caise, piersici, nectarine, roșii și castraveți, ouă, morcovi (la care Emi nu protestează), există cartofi, o multitudine de legume și orez preparate simplu. 

Ce-am câștigat? Timp pentru povești, pentru joacă, pentru lenevire.  Nu degeaba pleda domnul Constantin Cucoș (pedagog și profesor universitar ieșean renumit) în cartea sa pentru 'răgaz și pierdere de vreme'.  Nu am cum și nici nu cred că aș  putea să nu fac nimic toată ziua, dar constat că a sta degeaba nu e deloc o idee rea. :)

Și când mă gândesc că m-am despărțit cu destulă tristețe de fete, deși eu am fost cea care am insistat să meargă, din dorința de a avea o experiență nouă! 

 prânzul improvizat ieri în Panemar, însoțit de cartea Luciei Muntean

puțină visare după un prânz sățios

Nu e ceea ce credeți! Aici e troleul 5 cu roțile sale iuți și pălărie pentru antene!

Ce zemoasă e nectarina asta!

După mașini apa e al doilea joc preferat, cred.

Popcorn-ul e mai gustos când e împărțit cu prieteni, chiar și necuvântători!

Zilele acestea mi-au amintit de multe din zilele petrecute cu Măriuța, pe vremea când ea era de vârsta lui Emi. Când am visat acești ani? Când a țopăit fețița aceea într-un șotron care a purtat-o brusc de la o picătură de argint viu la taberista de 11 ani de azi?

Dacă mă gândesc mai bine, matematica vieții nu coincide cu cea din școală; 3-2 nu fac decât temporar aproape 0, de fapt 3-2 fac tot 3...

Read More

O lecție neașteptată (II)

Ieri am fost la un film pentru copii rulat la cinema Dacia, în cadrul Festivalului Internațional de Film KINOdiseea. Evident, m-am dus în calitate dublă, de însoțitor și de iubitor de filme.
 Am stat destul de puțin înăuntru, Emi la cei trei ani și jumătate ai lui având alte idei pentru petrecerea timpului: de pildă parcul din fața cinematografului. Mă rog, parc e mult spus, dar în lipsa unui alt termen, îl voi folosi pe acesta. După vreo 20 de minute de film și douăzeci de minute de jucat în sus-numitul parc, Emi pornește în explorare, cu un zâmbet poznaș pe chip. Trece printr-un gang și se uită în spate să se asigure că vin, iuțește pasul râzând de năzbâtia pe care o face, eu, evident, după el! Și... ajungem amândoi într-un alt parc de copii, cu fântână arteziană și diverse jucării de exterior, prilej de bucurie pentru amândoi.

Continuând aventura, cercetez și eu zona și descopăr o brutărie-patiserie cu niște linzere cu măr foarte apetisante.  Având în vedere că îmi revin dintr-o viroză digestivă destul de chinuitoare, am hotărât pe loc că linzerul va face parte din planul de recuperare. Așa că am luat unul și l-am împărțit cu Emi (mai târziu am mai luat unul, doza de tratament a fost prea mică!), am cumpărat ceva fructe și am mers din nou la film.

Drumul spre casă n-a urmat traseul obișnuit, pentru că în timp ce mergeam, mă gândeam la propunerea copiilor de a coborî în Parcul Central. Căreia nu i-am dat totuși curs, ținând cont că ne apropiam de ora 19.00, așa că de la benzinăria OMV am luat-o printre blocuri, convinsă fiind că găsim noi o cale să ieșim la Piața Flora. Ceea ce s-a și întâmplat, iar pe una dintre străduțe am descoperit un spațiu verde minunat amenajat. Grozavi gospodari sunt locatarii acestui bloc!

De-acum știți probabil care a fost lecția neașteptată...

Pasul spre locuri necunoscute, cu zâmbetul pe buze (chiar dacă al meu nu e nici pe departe așa de șugubăț ca al lui Emi) și cu ochi cercetători, te ajută să descoperi ceva nou și frumos (cel puțin, în cele mai multe cazuri!).

Să avem cu toții zile cu cât mai multe descoperiri frumoase și curajul de a le căuta!

Lecția neașteptată I o puteți citi aici.

Read More

Fața de masă

Fața aceasta simplă de masă reprezintă un dar neprețuit; este o parte din zestrea pe care mamaia mea mi-a pregătit-o (la fel cum i-a pregătit surorii mele) pentru când aveam să mă căsătoresc. Am mai primit și lenjerie de pat și un set de farfurii, dar cel mai bine a rezistat fața de masă. Mamaie nu ne-a vazut pe niciuna mireasă. A plecat Dincolo când eu mă pregăteam pentru bacalaureat, iar sora mea pentru licență.

Copiilor le-am arătat mereu poze cu ea și le-am povestit diverse întâmplări din copilăria noastră, mai ales că mergem în fiecare vară în satul unde am crescut. Sunt născută într-un orășel prahovean de care mă leagă multe amintiri frumoase, dar cele mai  dragi sunt cele din satul bunicilor. 

Mamaia mea a fost unul dintre oamenii cei mai calmi pe care i-am cunoscut, în ciuda unei vieți deloc ușoare; numai gândul că a pierdut doi băieți mărișori, la câteva luni unul de celălalt și nici în ziua de azi nu înțeleg cum de a rămas om întreg. Nu mi-o amintesc să fi strigat o dată la noi, deși în mod sigur năzbâtii am făcut și sora mea (ea m-a depășit cu mult! :) ) și eu, dar îmi amintesc cum ne aștepta cu negresa ascunsă într-un cuptor, îmi amintesc turtele prăjite în untură, care alunecau una după alta în burta de copil flămând după ore de săniuș, de aroma înnebunitoare a aluatului de cozonac cocoțat în vârful sobei în copaia de lemn, la care nu ne puteam uita, nu numai pentru că nu ajungeam, ci și pentru că nu era voie să pătrundă vreo adiere de aer rece, că "dă înapoi aluatul".

"Amintirile sunt copiii hazardului, numai cei care fac montaje au amintirile în ordine." scrie Daniel Pennac în "Fructele pasiunii", așa se explică de ce îmi răsar în minte anumite fragmente de viață trăită alături de ea și de ce  altele, pe care mi le-aș fi dorit vii, nu vor să se prezinte în fața ochilor minții. Revăd, de pildă, beciul plin cu mere și răcoarea serilor de toamnă în care ronțăiam zgribulită mere Golden cu ochii la stele, mirosul țuicii fierte cu mentă și piper, care încălzea mâinile și privirea celor prezenți în mica bucătărie din curte, gogoșile fierbinți cu scorțișoară în castroanele mari, care aveau darul de a ne da, nouă, copiilor avânt la depănușarea știuleților de porumb, alături de câteva femei vârstnice, aud diverse melodii de muzică populară sau romanțe, pe care atunci nu le înțelegeam, îmi amintesc de coșurile cu pomană pe care eram însărcinată să le transport, de pilaful delicios, de lichiorul de portocale, de felul în care își pieptăna pe întuneric, părul lung și negru, de masa de Revelion pe care o lua la noi acasă, mereu cu grija animalelor rămase acasă (!), de cum mergeam la cules de prune și zarzăre (eram total lipsită de entuziasm la acest capitol!) de fiertura cu urzici și cartofi în coajă, din care mâncam și noi copiii câțiva cartofi, de trezitul de dimineață ca să hrănim animalele, care nu țineau cont de faptul că eram în vacanță, de cum o ajutam să urce scara în fiecare seară înainte de culcare, de poveștile spuse, de lemnele care trosneau în sobă, de privirea ei înainte să plec la petrecerea de Revelion dată de colegii mei de liceu. Am avut certitudinea că era ultimul Revelion împreună, totuși am plecat... Poate pentru că am refuzat să cred că moartea chiar se apropie.

N-am uitat nici ultimele nopți petrecute împreună; eu învățând despre Huckleberry Finn la masa din bucătăria atât de veselă cândva, ea, tot mai slăbită, dar lucidă, fără să poată vorbi sau mișca, întinsă cuminte pe pat. Uneori îi umezeam buzele cu apă, alteori, o priveam pe furiș, iar seara mă cuibăream lângă ea în pat și-o luam în brațe. 
Apoi... lacrima scursă pe obraz în clipa plecării. Tare aș fi vrut să știu ce însemna acea lacrimă, dar nu voi afla probabil niciodată. Doar că la 19.45 mamaie s-a desprins de noi... 

Azi e ziua ei de naștere și ce am scris e doar o frântură din anii pe care i-am trăit alături de mamaia mea, care ne-a dăruit, mie și surorii mele, o copilărie atât de luminoasă. 
 Dumnezeu să te odihnească în locul cel mai frumos!

De dragul tău am ascultat câteva melodii care știu că îți plăceau...

Read More

Elegie pentru un pisoi gri

Mai întâi a fost un pisoi negru, zgribulit și flămând, miorlăia de ți se rupea inima în scara blocului. Cam pe la sfârșitul acestui noiembrie, dacă mi-aduc bine aminte. L-am adus în casă și am încercat să îl hrănim, apoi i-am dat drumul afară. În scara blocului ne-am temut că vom supăra vecinii și nu l-am lăsat. Este una din acele temeri pe care regreți că nu ai înfruntat-o, toată viața. Pisoiul a fost găsit degerat zilele următoare...

Apoi, prin zece decembrie un pisoi gri. Aproape degerat, ciufulit și mieunând neîncetat, a rămas la noi în casă, în ciuda fricii de paraziți ori a eventualelor remarci ale vecinilor. După prima noapte petrecută în baie, a înțeles că nu o va duce prea rău la noi și dorul după mamă (am presupus) s-a mai ogoit. Prin urmare și mieunatul s-a transformat în tors, cocoțat în poala noastră ori pe calorifer. Totul s-a petrecut treptat, dar am știut de la bun început că mâțul acesta nespus de cuminte și de curat, își va face repede loc în inima noastră. La fel cum am știut și că vom fi doar un adăpost temporar pentru el. Am avut pisica mulți ani și am dat-o înainte de nașterea Nectariei, așa că nu ne sunt deloc necunoscute deliciile și neplăcerile traiului cu o pisică într-un apartament.

Hmmm...

De aici vin luminițele roșii și verzi???

Mița a declanșat operațiunea "Aranjarea cărților"! Preferam să îmi ceară părerea înainte de a mi le răsturna pe podea!

Puțin stretching înainte de următoarea mișcare!

Cred că era  nemulțumită de testele elevilor mei!

Copiii au fost foarte încântați și delicați la început. Pe măsură ce ne-am acomodat unii cu alții, jocurile lui Emi au devenit tot mai răutăcioase și brutale, ceea ce atrăgea protestele noastre de a proteja pisoiul de dragostea cu năbădăi a lui Emi și mai târziu, a Nectariei. Măriuța îi muștruluia zdravăn (chiar prea zdravăn!), noi ne luptam să păstrăm pacea până la următorul conflict (care venea mult prea repede), ca și cum nu erau destule alte motive de zâzanie cu trei năzdrăvani în casă :)...

Dar ce plăcut era s-o găsim pe Pisi (s-a dovedit a fi fată!) moțăind în cele mai neașteptate locuri sau s-o alintăm în brațe și ea să toarcă sau să ne privească cu ochii ei mari și întrebători! Ce plăcut era s-o revăd după o zi de lucru și să stiu că în casă mai e o vietate jucăușa și tandră!  Și ce frumos alerga după nuci sau mici jucării prin casă sau se cerea la mine în poală dimineața pe la 5, când mă vedea citind la masa din bucătărie.

Exercițiu pentru testarea acuității vizuale: se vede vreo mâță în imagine? :)

Am încercat din răsputeri să nu mă atașez de ea, căci știam că va pleca după vreo zece zile, dar Dumnezeu a plămădit în așa fel inima omului, că ea se conduce după legile proprii. Prin urmare am tratat zgârieturile cu suc proaspăt stors de aloe (copiii nu le-ar fi primit dacă se purtau altfel cu ea) și am lăsat pisoiul gri să se instaleze confortabil în casa și inima mea.

Îndrăgostită de artă!

Lecția de citire. Profesor neîntrecut: Emi!

Lecția de scriere. Același profesor.

A plecat de la noi în 24 decembrie, în aceeași zi, dar la șase ani distanță de prima pisică pe care am avut-o. A plecat să trăiască la o casă împreună cu  alte pisici și nu pot decât să sper că se va bucura de libertatea pe care noi nu i-am putut-o oferi. Mulțumim, pisoi gri, pentru frumusețea pe care ne-ai adus-o în casă timp de două săptămâni!

Sunt mai bogată cu o amintire, sunt mai bogată cu o despărțire...

Read More

Timpul - unitate de măsură pentru prietenie

"Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;

Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;"

                                                       

Aș fi scris probabil despre 1 Decembrie, despre cărți, despre muzică sau unele activități recente, dacă n-ar fi intervenit mutarea unor prieteni dragi, care n-au plecat la capătul lumii, ci doar la capătul orașului, destul însă pentru a trezi sentimente care moțăiau sub haina generoasă a obișnuinței. 

Nici măcar nu-mi amintesc cum ne-am împrietenit - la biserică cel mai probabil, în primul an (?) al viețuirii noastre în acest cartier, plin de tineri veniți din toată țara. Ei din Timișoara, eu din Prahova, soțul meu din Arad, ei cu o fetiță subțirică, cu zulufi negri și privire de veveriță mereu pusă pe șotii, noi cu o pisică și o Măriuță, cu 2 ani mai mică decât fata lor. Peste ani s-au adăugat la ei un băiat, un motan și un hamster, la noi o Nectarie, apoi un Emi. Iar între timp s-au adunat petreceri de copii, botezuri, sărbători, nenumărate conversații la biserică, în casă, pe drum, la ușă (inconfundabilele conversații pe picior de plecare!), mâncăruri duse dintr-o parte în alta, ciocolată mâncată pe înserat, mici ingrediente ca să terminăm o ciorbă, schimb de cărți și de idei, supravegheat reciproc de copii, diverse  împrumuturi sau gesturi de prietenie, sfaturi date în glumă sau în serios; ce mai, un șir de ani în care, nu doar noi, mamele am devenit prietene, ci și firele vieților fetelor noastre s-au împletit frumos (întâlniri, jocuri pe afară sau în casele noastre, biserică, balet, cor).

Fotograful a surprins de la geamul bucătăriei trei fotomodele cu nasul roșu.

Hora prieteniei

Trei balerine grațioase

Deși știam de multă vreme că se vor muta la casă, deși m-am bucurat pentru viața mai bună, mai tihnită care nădăjduiesc că îi așteaptă, când am văzut acum două zile mașina încărcată cu lucrurile lor, inima mea a refuzat să accepte plecarea. Brusc, am fost nevoită să accept că o perioadă din viață lua sfârșit. Și tot brusc, am înțeles ceea ce evitasem de atâta timp să înțeleg: că veverița de 12 ani acum, va încânta alți vecini cu nesfârșitele ei ore de exersat la pian, că n-o voi mai vedea la ușă cocoțată pe role cerându-le pe fete afară, că se va reduce numărul de certuri, dar și numărul de scenete și de jocuri, că ne va lipsi grozav colindatul de Crăciun și că va trebui să mă aprovizionez din timp cu chimen, ciocolată, chibrituri ori hârtie igienică, pentru că unul din prietenii care te salvează la greu, nu mai e la o scară distanță, ci la kilometri buni, că e mai greu să te întâlnești și să îți bârfești copiii față în față și că telefonul sau calculatorul nu vor avea niciodată farmecul anumitor expresii faciale.

Fetele m-au întrebat "Și dacă o să ne uite Eli? Va avea alți prieteni acolo." Eu le-am răspuns că a-ți face prieteni noi, nu înseamnă a-i uita pe cei vechi. Poate ar fi trebuit să le spun că prietenia e ca și vinul, cu atât mai bună, cu cât e mai veche, dar nu sunt sigură că ar fi înțeles ori că le-ar fi micșorat în vreun fel durerea. Și-n plus, m-am gândit, plecările fac parte din viață, ele sunt cele care îți amintesc că singura certitudine în viață e că nimic nu e sigur, nu? 

Și-am mai înțeles că zece ani au trecut ca aburul ce se ridica din pâinea proaspăt scoasă din cuptor (atât soțul prietenei mele, cât și eu iubim să pregătim pâine). Un abur înmiresmat, încărcat de bucurie și nostalgie, care mângâie și arde în același timp.

Ultima scenetă la noi acasă

"Și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite,

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea."

APLAUZE pentru cei patru actori magnifici!

Ambele citate sunt din Profetul de Kahlil Gibran.

Read More

18 îndemnuri pentru Emanuel, voinicul de 3 ani (şi o săptămână!)

1. Să nu uiți niciodată că sosirea ta pe lume ne-a umplut de bucurie!

2. Să îți amintești mereu că te-am îngrijit cu dragoste, chiar și atunci când ascultam Radio Renașterea la ora 2 a.m. sau mă plimbam cu tine în wrap sub luna plină, cântându-ți Cd-urile Playway to English, muzică ușoară sau  scurte fragmente din Liturghie ori Vecernie.

3. Să le mulțumești surorilor tale pentru poveștile, cântecele și jocurile, pentru pupicii și îmbrățișările pe care ți le-au oferit cu generozitate încă de la naștere.

4. Să iubești mișcarea în aer liber toată viața. Mami te felicită că ești un partener de gimnastică grozav!

5. Să iubești florile oriunde le-ai vedea și să oferi flori fără sfială celor pe care îi îndrăgești.

6.  Să cauți mereu să descoperi lucruri  noi și să experimentezi până reușești să faci ceea ce ți-ai propus.

7.  Să nu fii cu ochii pe ceas decât pentru a vedea cum funcționează mecanismul. În rest... savurează clipele!                                                                                            

 8.  Amintește-ți că minunile se prezintă în mărimi diferite - un cosaș în iarbă, un avion cu reacție, o pană de porumbel rătăcită pe drum, o furtună strașnică, o lacrimă, o înghețată la Morritz, o mână întinsă, un măceș înflorit, o perfuzie sau o strălucire în ochii tăi de poznaș...

                                                                             

9. Să-ți amintești că uneori e nevoie să mergi desculţ prin iarbă, să priveşti norii culcat printre flori, să întorci spatele și să îți pui o cicoare în păr, ca să poți trăi câteva minute de liniște.

10. Ai grijă mereu de cei mai mici și mai slabi decât tine. Chiar dacă sunt doar buburuze.
  

                                                                                                                                                                                                                                                                             

11. Prețuiește-i pe cei care petrec timp cu tine, împărtășindu-ți din cunostințele lor.










 
  12.  Părinții sunt acele ființe care te țin de mâini când îți fuge pământul de sub picioare. Să nu uiți niciodată!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
13. Veghează să nu-ți pierzi puterea de a îți arăta  iubirea și nu înceta a îndrăgi poveștile!

14. Alege-ți prietenii cu grijă. Unele jocuri sunt frumoase, altele periculoase...

15.  Dansul înseamnă în primul rând bucuria de a fi viu şi de a fi cu ceilalţi, depinde de tine cum alegi să îl trăieşti.

16.  Părinţii tăi vor fi mereu donatori de îmbrăţişări, mai ales atunci când vei întâlni bolovani pe cale.

17. Arta veritabilă, la fel ca şi natura, e tot un fel de rugăciune. Nu trece nepăsător pe lângă nimic din ce ar putea să îţi  ridice privirea spre Cer sau să ţi-o coboare spre adâncuri.

18. Preţuieşte amintirile! 

LA MULŢI ANI!

mama

Read More