O cană de ceai
verde băută în liniștea dimineții, o gură de aer proaspăt, o rugăciune de mulțumire, pentru că am deschis încă o dată ochii asupra albastrului adânc al cerului.
Puțin jogging și ceva gimnastică pe dealul de lângă bloc în compania celui mai vorbăreț și
curios băiețel din câți au existat vreodată, elînsuși mare iubitor de alergare și gimnastică.
Se pare că am vizitatori în locul meu ‚secret’ unde merg să fac mișcare cât de des pot (nu atât cât de des ar trebui). Prefer natura oricărei săli de sport, oricât de grozav ar fi dotată. Soarele, cerul, iarba și florile fac parte din programul meu de fitness, dar recunosc că sunt mult mai blândă cu mine, decât ar fi un instructor specializat. J
Nici măcar crocodilul lui Emi nu mă motivează să alerg până la epuizare. :) Emi zice că e un crocodil prietenos.
SEARA
Badminton la
lumina felinarelor și o plimbare cu fiica cea mare, care mă zăpăcește cu Penny Board-ul pe care și-l dorește.
-Inspiră profund,
îi spun. Simți ce frumos miroase aerul?
A iarbă, a flori,
a proaspăt, ca în vremea copilăriei mele gândesc, dar nu rostesc nimic, să nu
influențez ființa neastâmpăratăcare
inspiră forțat și expiră rapid, fără să înțeleagă cu adevărat cât de
prețioasăe clipa.
-Uite câte stele
sunt, vezi Carul Mare? îi spun.
După un timp,
zărește Carul Mare. Nu e neapărat impresionată.
Îipovestesc de Ovidiu Bojor și de marea de
stele pe care a văzut-o pe când era în Himalaya. Aflu că și ea vrea să
exploreze munți și să ajungă pe Everest. Apoiaflu că ar vrea să fie astronaut și să pună piciorul pe Lună. Ne gândim
cum se poate ajunge la NASA. Dezamăgire mare când află că trebuie să fii foarte
bine pregătit la matematică și fizică JJJ.
Pregătire de
somn: fiecare citim câteva pagini din cărțile noastre, una lângă alta,
împărțind inechitabil patul (conform principiului Paretto ea primește 80%, eu 20%).
GÂNDUL
Întuneric,
greieri, stele.
Mulțumesc, Doamne, pentru aceste daruri!
P.S. Nu, nu toate zilele sunt 'lapte si miere', unele sunt de-a dreptul dificile, dar prefer să le păstrez in memorie pe cele care au adus mai mult bucurie...
Banchetul claselor a XII-a de ieri mi-a adus în minte câteva lucruri, pe care simt nevoia să le împărtășesc atât cu elevii mei, cărora le-am promis că le voi scrie, după ce emoțiile și impresiile acestor zile se vor așeza puțin în inimă, cât și cu cititorii care se vor întreba cum am devenit eu mai înțeleaptă după o petrecere foarte reușită.
1. Tinerii aceștia, deseori mai înalți decât noi, profesorii, au o inimă dornică să primească și să ofere iubire. Ceea ce am trăit în ziua de joi, când a fost Cursul Festiv și vineri, când a fost Banchetul, a fost pentru mine năucitor și mai mult decât emoționant. Sigur, mă așteptam la bucuria și lacrimile copiilor, ale părinților, mă așteptam și la lacrimile mele sau ale unor colegi, dar nu m-am așteptat la valul de căldură topitoare de inimi. Pur și simplu, nu mi s-a mai întâmplat să văd sau să simt atâtea îmbrățișări pe cm pătrat, atâtea lacrimi încărcate de tristețea despărțirii, atâta sinceritate și abandonare în voia unor trăiri mult prea greu de controlat. Nici n-am mai încercat, aveam o scuză: dacă băieții plângeau cu atâta amar și se îmbrățișau cu atâta jale, puteam și eu să-mi permit câteva râuri de lacrimi (între noi fie vorba, nici La Multi Ani! nu pot cânta fără șervețele prin preajmă :) )
2. Tinerii aceștia puși la patru ace, cu zâmbetul pe buze și pași hotărâți sau nesiguri sunt aceeași oameni pe care i-am văzut pentru prima dată anul trecut în septembrie și care uneori mi-au scos peri albi, mi-au mâncat ciocolata și clementinele, mi-au dat răspunsuri care m-au pus pe gânduri, m-au făcut să caut tot soiul de lucruri pe Internet, ca să le placă ora mai mult, tinerii aceștia m-au uluit cu transformarea lor. Zânele diafane, prințesele strălucitoare sunt aceleași ființe de care trăgeam uneori cu încăpățânare să le trezesc dimineața în clasă sau să le curm șirul nesfârșit de noutăți, care se cereau împărtășite exact în timpul orei. :)
Dar Doamne, ce schimbare!!! Când am intrat și i-am văzut pe toți atât de frumoși, de tineri mi s-a oprit respirația. Și eu îi cunosc doar de nouă luni, ce vor fi simțit colegii mei care îi cunosc de patru ani?!
3. Unii dintre tinerii aceștia am descoperit, atât de târziu (!) duc în spate poveri mult prea mari pentru umerii lor fragili. Și o fac cu o demnitate și cu o discreție care mă obligă să mă plec adânc în fața lor. Și îi rog să mă ierte că n-am înțeles din timp faptul că zâmbetul lor ascundea o reală și adâncă suferință...
4. Tinerii aceștia mi-au umplut inima de bucurie curată cu îmbrățișările, pupicii, șotiile lor de copii mari, așa că ieri m-am maimuțărit pentru prima dată în viață cu peruci și ochelari uriași, cu pălării fistichii, ca să ne pozăm printre chicoteli. Și mi-am (re)amintit că viața de profesor nu presupune doar activități structurate, cu reguli, beneficii și sancțiuni, ci și nevoia de spontaneitate, de renunțarea la unele formalisme.
5. Am dansat cu elevii și cu colegii mei cum n-am mai făcut-o de multă vreme, mai exact, când n-am mai rezistat în pantofi, am rămas desculță, :) am dansat pe muzică românească, țigănească, latino, aproape orice, din aceeași bucurie de a fi cu ei, așa cum sunt ei, dincolo de mediul școlar. N-am poze cu mine pentru că eram prea ocupată cu activitatea propriu-zisă, ca să mă mai intereseze telefonul. :)))
6. M-am gândit că, dacă aș mai putea trece note în catalog, aș scrie acum acel zece promis mai demult elevului meu. Primise un 9 pentru o compunere, cu promisiunea că îi dau un 10, când își deschide inima în fața persoanei iubite tainic. A trecut semestrul și n-am mai știut nimic, acum îmi rămâne doar rolul de nașă :))).
7. Am învățat ieri, că e fantastic să te pozezi cu prințese, atâta vreme cât ai grijă unde îți ții picioarele, :) nu de puține ori am călcat pe câte o minunăție de rochie!
8. Am învățat ieri că e minunat să te bucuri de bucuria pe care vrea să ți-o dăruiască un elev, fie că dansează pentru tine dansuri populare, că îți scrie rânduri de neuitat, că te îmbrățisează cu lacrimi și fără vorbe multe sau că îți oferă din prăjiturile (ori țigara) lui :).
9. Ce am retrăit ieri? Emoția planurilor de viitor ale tinerilor mei (foști) elevi, freamătul viselor pline de entuziasm, speranța că viața se va dovedi generoasă cu ei, încrederea că forța lor va birui orice zid, chiar dacă nu întotdeauna din prima încercare.
10. Toți tinerii aceștia pe care i-ați văzut și mulți alții cărora n-am reușit să le fac poze prea clare, au o delicatețe sufletească înduioșătoare, vor face tot posibilul s-o ascundă sub diverse forme, până când vor înțelege că acesta e marele lor dar de la Creator: o inimă încăpătoare.
Tinerii aceștia NU sunt nepăsători, preocupați doar de binele propriu și lipsiți de respect. Sunt onorată că i-am cunoscut și recunoscătoare că mi-au fost dăruiți nouă luni.
N-aș fi vrut să îi iubesc, pentru că e mult mai simplu să te desparți atunci când nu iubești, dar...m-au păcălit și drept pedeapsă le las o ultimă temă: un exercițiu de retroversiune.
Retroversiune
de Marin Sorescu
Susţineam examenul
La limba moartă, Şi trebuia să mă traduc Din om în maimuţă.
Am luat-o pe departe, Traducând mai întâi un text Dintr-o pădure.
Retroversiunea devenea însă Tot mai dificilă, cu cât mă apropiam de mine. Cu puţin efort Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare Pentru unghii şi părul de pe picioare.
Pe la genunchi am început să mă bâlbâi. În dreptul inimii mi-a tremurat mâna Şi-am făcut o pată de soare.
Am mai încercat eu s-o dreg Cu părul de pe piept. Dar m-am poticnit definitiv La suflet.
Voinicul acesta vesel, pupăcios, mâncăcios, iubitor de plimbări și cărți, de joacă, mașini și muzică, împreună cu bruneta, delicata, marea cititoare, cântăreață și dansatoare soră a sa, mi-au frânt inima aseară.
Eram în pat, împreună cu el și cu Nectaria, îmbrățișați, cu lumina stinsă, gata să îl întâmpinăm pe Moș Ene cum se cuvine.
Deodată Nectaria mă întreabă, cam așa:
- Cum ar fi să mor eu înaintea ta?
Cu inima cât mai aproape de gât, răspund:
- În mod normal, se va întâmpla invers.
- Da, dar se poate și cum zic eu, nu?
- Se poate, răspund cu un sfert de sfert de gură. Dar să sperăm că nu va fi cazul.
Am încercat în toți acești ani să fiu cât mai onestă cu copiii, în plus, moartea nu e un subiect pe care să îl poți ocoli la nesfârșit. Undeva între trei și patru ani, pe toți trei i-a izbit adevărul în față, exact așa cum apare el formulat în Hoțul de cărți ('The Book Thief').
Reacția a variat de la frică și negare, până la resemnare și ignorare, combinată cu o uitare forțată ('No bine, hai să nu mai vorbim despre asta, avem și altceva de făcut.' spuse pragmatica primă născută a casei.)
Pe Emanuel l-am simțit de multă vreme că se tot frământă, mi-a pus de-a lungul ultimului an o grămadă de întrebări cu referire directă și indirectă la moarte, de multe ori, în momente neașteptate. Aseară, după dialogul dintre mine și Nectaria, n-a mai rezistat și a dat drumul unui plâns sfâșietor.
- Eu nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc mereu.
- Ești supărat tare, îi răspund, căutând cu disperare orice cuvânt de liniștire, care să fie cinstit, dar dătător de speranță. Un cuvânt care să ne liniștească pe toți trei.
- Ai putea vorbi cu Dumnezeu despre asta...
Nu i-am dat un răspuns ipocrit, i l-am dat pe singurul pe care îl cunoșteam, chiar dacă nu mă consider un creștin autentic. Dumnezeu este, din punctul meu de vedere, unicul în stare să stingă cu adevărat frica. Să îi spun 'Tu nu vei muri', e o minciună pe care nu o pot rosti, chiar dacă adevărul e așa de dureros. Întreaga ființă se revoltă, pentru că n-ai cum să nu simți că n-am fost creați pentru moarte, pentru că foarfeca morții taie brusc și iremediabil țesătura fină a unei vieți, în care se întrepătrund bucurii și suferințe.
- Dar cum să vorbesc cu Dumnezeu dacă El e in Rai și eu în sufragerie? veni o nouă întrebare.
- Pur și simplu, cum vorbești cu mine, fii sigur că te aude. El e peste tot, nu doar în Rai. S-ar putea să nu îți răspundă din prima, dar tu să insiști. De auzit aude El, dar de răspuns, răspunde când consideră că e necesar.
În paralel, mintea mea se gândea la nenumărații părinți cărora le-au murit copiii, cât de mult n-or fi vorbit bieții oameni cu Dumnezeu, pentru ca din capătul celălalt să se audă doar o tăcere zdrobitoare? Câți au putut să își păstreze credința, în fața unui asemenea chin?
Cuvintele mi s-au părut atât de sărace, dar n-am știut ce altceva să fac sau să spun, în afară de o îmbrățișare strânsă și de cele scrise mai sus.
- Vorbește tu cu Dumnezeu, rosti Emi și își băgă fățuca plină de lacrimi în gâtul meu.
- Bine, așa voi face, poți să fii sigur că voi vorbi cu El, i-am răspuns.
De câte ori n-am vorbit cu El despre subiectul acesta? Pe măsură ce se înșiră anii pe șnur, sunt tot mai conștientă că moartea mi-e cel mai bun profesor de viață. Nu că mi-aș fi dorit să fie astfel, ci pur și simplu pentru că e inevitabil.
Iar gândurile m-au însoțit din adolescență, acum doar s-au îndesit, sunt mai conștientă de ele și NU mai încerc să le ocolesc. Uneori mă minunez de faptul că ochii nu se vor mai odihni peste capete de copii, peste flori și cer, mâinile mele nu vor mai scrie pe tablă, nu vor mai pregăti mâncarea, nici nu vor mai mângâia, certa ori prinde o mânuță de copil, picioarele mele nu vor mai bate străzile Clujului, nu vor mai dansa, nici nu vor mai urca munți sau alerga prin mare, omul care sunt, pur și simplu nu va mai fi. DELOC.
Dar până atunci, voi mai purta conversații cu Dumnezeu despre ne-murirea copiilor noștri. Și sper că vor fi nenumărate...
P.S. Am iubit poezia aceasta a lui Arghezi din prima clipă în care am citit-o. Eram în liceu. Interpretarea lui Tudor Gheorghe o face de neuitat!
12 ani de vise și visuri, îmbrățișări și certuri, uși trântite și geamuri sparte, cântece și povești, zâmbete și lacrimi, te iubesc și te urăsc, munte și mare, aventură și plictiseală, tăcere îmbufnată și cuvinte drăgăstoase, multe greșeli și multă iubire.
Peste toate se așterne rugăciunea: Doamne, vino Tu și repară ce nu pot sau nu știu eu să repar, dă-mi putere și neclintită dragoste pentru Omul pe care mi l-ai dăruit și poartă-i mereu pașii pe drumul cel bun, în ciuda ocolișurilor!
Liliacul acesta a fost plantat de mama mea în fața apartamentului unde stăteam, când am născut-o pe Măriuța. Azi i-am adus primului meu copil o crenguță din el. Cu emoție și cu capul plin de amintiri. Și mă întreb cu uimire: 12 ani ?!
9 Octombrie- Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului
Am aflat săptămâna trecută de această zi și mi s-a părut prea importantă pentru a o neglija în școală. Am acceptat cu greu ororile de care au fost în stare românii noștri și m-am gândit că uneori avem o viziune idealistă asupra propriei nații. Sau asupra omului, în general...
Citind ieri la bibliotecă și urmărind mărturii de-ale supraviețuitorilor, filmate pe YouTube, m-am cutremurat și am simțit că și elevii mei trebuie să înțeleagă anumite lucruri. Istoria nu este punctul meu forte, iar într-o oră mi-ar fi fost greu să analizăm contextul istoric și pașii care au dus la această perioadă înfiorătoare din secolul XX. Dar ce am urmărit, a fost să îi ajut să conștientizeze suferința cu care s-au confruntat copii și adolescenți ca și ei, monstruozitatea care s-a petrecut sub ochii celor care își întorceau privirea, cât și faptul că, în ciuda celor mai inumane condiții, omul poate deveni un OM.
Le-am arătat steaua galbenă, cerând să îmi spună ce le sugerează imaginea, apoi le-am propus să își imagineze cum ar arăta viața lor, dacă a doua zi ar trebui să poarte pe haină o stea mare galbenă, care să le transforme întreaga viață - la școală, la petreceri, la cinema etc. Cum s-ar simți să fie alungați și evitați de cei care până atunci le-au fost prieteni? Cum s-ar simți ca ei sau cei dragi lor să fie mereu amenințați cu moartea?!
Nu le-am arătat imaginile pe care le-am văzut eu pe Internet, pentru că, dacă pe mine ca adult m-au zguduit atât de puternic, pentru ei ca adolescenți ar putea fi mult prea greu de purtat. Le pot găsi și singuri, oricum, dacă sunt interesați...
Am urmărit și am discutat,în engleză, despre cele trei videoclipuri de mai jos (clasa a XI-a și a XII-a):
scena cu pianul din filmul Pianistul
scena cu jocul din filmul La Vita e Bella
mărturia emoționantă a lui Francine Cristophe, copilul care a salvat viața unui alt copil
Dintre cele trei, cred că efectul cel mai profund l-a avut ultimul videoclip, judecând după tăcerea care s-a lăsat în clasă și după faptul că au ignorat soneria care le anunța bucuria pauzei.
De ce am renunțat la programă pentru o oră dedicat unui subiect atât de dureros?
pentru că Viața e un subiect mult mai vast decât manualele
pentru că atâta suferință merită măcar o oră de discuție din viața noastră
pentru că trebuie să fie conștienți că și istoria României e pătată de sângele evreilor și a țiganilor (am lucrat cu țigani și nu le plăcea să le spun romi) nevinovați
pentru că trebuie să fie conștienți că oricând astfel de evenimente se pot repeta, de fapt, ele chiar se repetă, dar sub alte forme, cu oameni la fel de nevinovați, tot sub privirile noastre neputincioase sau nepăsătoare
pentru că au fost oameni care, la fel ca și Arghezi, au știut să facă din bubele și mucegaiul vieții niște flori uluitoare (generozitatea lui Francine sau a ofițerului german din Pianistul, dragostea tatălui care transformă ordinele lătrate de un militar neamț într-un joc, de dragul copilului său)
Le-a rămas ca temă să caute informații despre Irena Sendler.
Mi-am atins obiectivele?
Nu știu dacă voi afla vreodată, dar, deși n-a decurs totul așa cum îmi imaginasem, sper că ceva din cele 50 de minute petrecute împreună va rodi cândva...
În vacanța de vară am avut bucuria să revăd câțiva dintre oamenii cărora le datorez mult din ceea ce sunt azi. Primii sunt părinții, apoi sora și nașii, apoi profesorii mei. Așa că nu m-am dus singură să îi vizitez, ci mi-am luat și trupa cu mine; consider că e important pentru copii să își vadă părinții și prin ochii altor persoane. Bucuria vie însoțită de recunoștință fașă de oamenii care mi-au dăruit cu multă generozitate din timpul și priceperea lor e o lecție mai bună despre viață, decât orice carte.
De Ziua Internațională a Profesorului mă înclin cu admirație și cu smerenie în fața doamnei învățătoare Florica Pârvu (chiar dacă Ziua Internațională a Învățătorului e în 5 Iunie) a cărei prezență blândă, dar și exigentă o păstrez vie în amintire, în fața soțului dumneai, Prof. dr. Constantin Pârvu (o căutare pe Google vă ajută să vă faceți o idee mai clară asupra muncii acestui neobosit cercetător ) care mi-a fost profesor de biologie în liceu și ale cărui nenumărate cărți publicate nu încetează a mă ului și în fața profesorului de limba română din gimnaziu, alături de care am petrecut atâtea ore minunate în clasă, în drumeții și în tabere. E un mare privilegiu să le faci cunoștință copiilor proprii cu cei care te-au îndrumat în anii copilăriei ori adolescenței, cu cei cărora le datorezi iubirea pentru cărți, pentru scris, pentru natură, pentru Viață. E un mare privilegiu ca proprii copii să se joace în curtea profesorului care îți e drag și după 23 de ani!
Despre doamna mea profesoară de engleză am scris anul trecut aici; n-am reușit s-o revăd în vară, dar e mereu prezentă în sufletul meu, la fel cum sunt nașa mea de botez, o profesoară de matematică extraordinară, un om exigent, dar foarte iubitor și devotat elevilor săi, care a plecat să rezolve ecuații complicate Dincolo ori alți profesori, care m-au influențat benefic prin purtarea, viața sau stilul lor de predare.
Mă simt onorată și nespus de bogată. Nu e puțin lucru să privești în urmă cu recunoștință și să te bucuri că astfel de oameni există în viața ta! Așa cum nu e nici mică responsabilitatea de a duce mai departe ceea ce ai primit.
LA MULȚI ANI doamnelor și domnilor profesori, la mulți ani colegilor și prietenilor mei, care astăzi au privilegiul de a privi în ochi de elev ori de student, la mulți ani profesorilor dedicați și neobosiți, de care au parte școlărițele noastre!
Se cuvine să adresez această urare și tatălui meu, care a păstrat mereu în suflet regretul că n-a putut fi profesor. Pe vremea comuniștilor dosarul său i-a făcut imposibilă admiterea la facultate. Dacă ar fi ajuns la catedră, sunt convinsă că ar fi fost un dascăl foarte bun, răbdarea și dorința de a se perfecționa constant, severitatea temperată de simțul umorului i-ar fi adus aprecierea și dragostea elevilor. Dumnezeu i-a trimis însă altfel de elevi, ca ghid turistic a avut ocazia să conducă nenumărate grupuri, în excursii de neuitat.
Mulțumim pentru toate darurile primite și Dumnezeu să vă lumineze mereu gândul!
Anul acesta am avut ocazia și bucuria de a lucra cu liceeni. Da, acei adolescenți pe care îi întîlnim în autobuze, pe drum, la concerte ori la spectacole, acei adulți în devenire pe care îi privim poate cu un zâmbet usor ironic, în colț de gură, acei copii pentru care Facebook-ul ține loc de oxigen și căștile din urechi ori telefonul din mână reprezintă parte componentă a corpului lor.
Am avut emoții uriașe la început de an școlar, pentru că mă temeam că nu voi reuși să îmi fac drum spre inima lor. În plus, un liceu tehnologic atrage după sine unele dileme - câtă engleză generală predau, câți au cu adevărat nevoie de ce le-aș putea oferi, ce altceva e bine să cunoască pe lângă noțiuni gramaticale si un vocabular care să le permită să se descurce în situații reale?
Ușor, ușor am încercat să le arăt că viața nu se limitează la Facebook, oricât de important ar putea fi acest mod de a comunica, că frumusețea înseamnă și poezie și muzică ori imagine, că iubirea depășește sexualitatea (n-am pretins nicio clipă că nu e firesc interesul lor pentru sexul opus, interes manifestat uneori fără ocolișuri și fără eufemisme), că modele demne de urmat sunt din belșug printre oamenii de știință, muzicieni, scriitori, artiști, fotbaliști ori inventatori, că sentimentele și viața lor interioară nu sunt un tabu în școală ori că sănătatea lor este un subiect care îi preocupă nu doar pe părinții lor (de aceea am insistat să renunțe la țigări, Cola, croissante, alimente de o calitate îndoielnică, să se odihnească suficient...).
Uneori am avut senzația că am cerut prea mult, alteori prea puțin, că nu am reușit să îi sprijin destul, să îi scutur din moleșeala satisfăcută cu împlinirea nevoilor de bază- mâncare, distracție reală sau virtuală și giugiuleală, alteori nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Câteodată oboseam și mă gândeam că ar trebui să mă limitez doar la programa mea, dar de cele mai multe ori am întins către ei toate mâinile de care dispuneam, sperând că ceva le va mișca inima și chiar dacă mesajul nu ajunge la toți, ajunge cel puțin, la câțiva și acei câțiva vor înțelege că îmi sunt dragi toți și că vreau să se bucure de o viață frumoasă. Desigur frumusețea înseamnă altceva pentru fiecare dintre ei, așa că am încercat doar să deschid cât mai multe uși, prin care fiecare să aleagă dacă să intre sau nu.
Eric Clapton cu al lui Autumn Leaves, poezia unei adolescente din Australia, Erin Hanson, citate motivaționale aparținând lui Einstein, Edison, Audrey Hepburn, Hellen Keller, Vince Lombardi, Neil Gaiman,Van Gogh, proverbe, scurte pasaje muzicale din Chopin, Einaudi, Beethoven, Vivaldi, Albinoni, Metallica (am așteptat o clasă cândva la oră cu Nothing Else Matters, spunându-le că din momentul intrării în clasă nu mai contează nimic decât ora de engleză :), Don't Worry, Be Happy a lui Bobby McFerrin, You're Simply the Best a Tinei Turner, Sailing al lui Rod Stewart, Living Next Door to Alice (pentru present perfect :)) muzică din filmul Jaws, scene cu Mr. Bean, scene din filmul Pianistul , If I Could Turn Back Time (ne-a ajutat la conditionale) a lui Cher ori filmulețe ca Simon's Cat, pictură, fotografie, sculptură, experiența de viață a lui Nick Vujicic ori filmul Gifted Hands, pasaje din Biblie toate au fost folosite cu speranța că vor face ora de engleză mai plăcută și că o vor apropia mai mult de viața reală, iar adolescenților mei, fiecare cu povestea proprie, cu bucuriile și suferințele lui mai mult sau mai puțin vizibile, le va fi de folos atunci sau mai târziu ceea ce au aflat.
La începutul anului mi-am promis că voi păstra o oarecare distanță, ca să mă protejez, consumul psihic și emoțional în această meserie e foarte mare (există cititori care vor înțelege și nu mă vor condamna pentru această decizie), însă mi-am dat seama repede că nu voi reuși și că m-aș lipsi nu doar de trăiri negative, ci și de cele bune, de o privire recunoscătoare, de un zâmbet de încurajare, de momente de apropiere sufletească, de un buchet de trandafiri sau un mesaj desenat pe tablă, de o îmbrățișare sau de o prăjitură adusă de la cantină... Așa că m-am lăsat dusă de valul bucuriei de a trăi printre oameni într-o continuă schimbare, ducând totuși mereu în spate povara întrebărilor: Am făcut destul? Au rămas cu ceva la sfârșitul acestei ore? Ce trebuia să fac și n-am făcut? I-am încurajat suficient? etc.
Privind în urmă, îmi dau seama că puteam mai mult și mai ales că trebuia să fiu mai exigentă; iubirea nu exclude severitatea. Știu că majoritatea elevilor mei nu au dat tot ce puteau la oră și mai știu că eu însămi mai am mult de lucrat cu mine ca dascăl. Deseori mă copleșește răspunderea pe care o am față de tovarășii mei de urcuș: fiecare gest sau cuvânt poate atrage sau depărta definitiv elevul din fața mea, așa că lucrul în clasă seamănă cu mersul pe sârmă. În rugăciunile mele matinale îi pomenesc și pe elevii mei, credincioși ori nu, și îi cer Domnului să binecuvânteze munca mea, să ne deschidă ochii, mintea și inima tuturor. La fel am făcut și în timpul festivității de sfârșit de liceu organizată pentru clasele a XII-a.
Festivitate care m-a făcut să (re)trăiesc atâtea clipe simultan, încât nu mi-am putut opri lacrimile. Era atâta tinerețe și exuberanță în jur, atâtea drumuri noi care se deschid în fața fiecăruia dintre frumoșii mei elevi, erau atâtea ipostaze din anul în care i-am cunoscut, în care îi revedeam pe rând pentru ca apoi să mă minunez de făpturile din fața ochilor mei: semănau cu cei pe care îi știam și totodată îmi erau complet necunoscuți!
Am amânat această postare câteva luni, simțeam că cel mai bine voi putea scrie la sfârșitul anului, dar vineri dimineață, când m-am trezit să merg la BAC, ca evaluator la proba orală, nodul din stomac și o tristețe dulceag-amăruie mi-au șoptit că a venit timpul să îmi aștern gândurile. Am plecat la școală cu o melodie care s-a cuibărit în sufletul meu înainte chiar de a deschide bine ochii, o melodie care mă pregătea pentru despărțirea finală de cei cu care am împărțit și bune și rele atâtea luni. Pentru ei BAC-ul a fost probabil o experiență stresantă (judecând după reacțiile lor din timpul examenului), pentru mine a avut și valoarea unei ultime lecții împreună, o ultimă ocazia de a îi cunoaște.
Ce le-aș mai fi putut spune?
Că îmi sunt dragi și că am încredere că vor alege drumuri bune în viață (chiar și după câteva rătăciri), aș fi vrut să le spun că de muncă făcută cu plăcere și de cinste n-a murit nimeni, ba dimpotrivă, și că nu ajunge să fii frumos, deștept, să ai mașină și bani, mai ai nevoie să îl vezi și pe cel de lângă tine și să-i întinzi o mână...
Drum bun, dragi elevi, vă las fiecăruia ca ultim îndemn, titlul unui film minunat: Va, vis et deviens! și melodia atât de sugestivă a lui Ludovico Einaudi, Divenire.
P.S. Vă mulțumesc pentru energia și veselia dăruite de-a lungul anului, păstrați ce a fost bun din orele petrecute împreună și treceți peste minusurile inevitabile. Orice sugestie de îmbunătățire a viitoarei mele activități didactice e binevenită, îmi puteți scrie pe Facebook sau aici, la comentarii.
Ieri am fost la un film pentru copii rulat la cinema Dacia, în cadrul Festivalului Internațional de Film KINOdiseea. Evident, m-am dus în calitate dublă, de însoțitor și de iubitor de filme.
Am stat destul de puțin înăuntru, Emi la cei trei ani și jumătate ai lui având alte idei pentru petrecerea timpului: de pildă parcul din fața cinematografului. Mă rog, parc e mult spus, dar în lipsa unui alt termen, îl voi folosi pe acesta. După vreo 20 de minute de film și douăzeci de minute de jucat în sus-numitul parc, Emi pornește în explorare, cu un zâmbet poznaș pe chip. Trece printr-un gang și se uită în spate să se asigure că vin, iuțește pasul râzând de năzbâtia pe care o face, eu, evident, după el! Și... ajungem amândoi într-un alt parc de copii, cu fântână arteziană și diverse jucării de exterior, prilej de bucurie pentru amândoi.
Continuând aventura, cercetez și eu zona și descopăr o brutărie-patiserie cu niște linzere cu măr foarte apetisante. Având în vedere că îmi revin dintr-o viroză digestivă destul de chinuitoare, am hotărât pe loc că linzerul va face parte din planul de recuperare. Așa că am luat unul și l-am împărțit cu Emi (mai târziu am mai luat unul, doza de tratament a fost prea mică!), am cumpărat ceva fructe și am mers din nou la film.
Drumul spre casă n-a urmat traseul obișnuit, pentru că în timp ce mergeam, mă gândeam la propunerea copiilor de a coborî în Parcul Central. Căreia nu i-am dat totuși curs, ținând cont că ne apropiam de ora 19.00, așa că de la benzinăria OMV am luat-o printre blocuri, convinsă fiind că găsim noi o cale să ieșim la Piața Flora. Ceea ce s-a și întâmplat, iar pe una dintre străduțe am descoperit un spațiu verde minunat amenajat. Grozavi gospodari sunt locatarii acestui bloc!
De-acum știți probabil care a fost lecția neașteptată...
Pasul spre locuri necunoscute, cu zâmbetul pe buze (chiar dacă al meu nu e nici pe departe așa de șugubăț ca al lui Emi) și cu ochi cercetători, te ajută să descoperi ceva nou și frumos (cel puțin, în cele mai multe cazuri!). Să avem cu toții zile cu cât mai multe descoperiri frumoase și curajul de a le căuta!
Am sărbătorit Ziua Internațională a Poeziei, atât în clasă, cât și acasă. Pentru o oră de versuri, am abandonat rutina zilnică (ghiozdane, cină, disputele de genul De ce eu? De ce nu ea? , duș etc.) și ne-am permis să ne bucurăm de câteva clipe rupte dintr-o altă lume.
Am profitat de inițiativa celor de la Julius Meinl, care au oferit ieri un ceai sau o cafea, în schimbul unei poezii scrise pe loc. După ce am ajuns acasă, am luat cele trei odrasle și ne-am dus la Panemar, unde zbura Muza printre aburi de croissante, ceaiuri fierbinți și alte delicii, care sunt interzise adevăraților creatori (prăjituri cu ciocolată, de pildă).
Experiențe senzoriale menite să stimuleze creativitatea!:)
În așteptarea ideilor...
Operele noastre de artă
Copiii au fost încântați de idee, de ieșire, de croissantele cu cașcaval și ceaiul delicios, de faptul că și-au plătit ceaiul prin 'munca' proprie, de momentele pe care le-am petrecut împreună altfel.
Și eu? Eu m-am bucurat de bucuria celor trei copii, de clipele petrecute pe tărâmul Poeziei, și de amintirile pe care sper că le vor purta în sufletul lor mulți ani de aici încolo.
Seara s-a încheiat cu puțin joc în parc, sub cerul înstelat, ceva ce nu s-a mai petrecut din vară, așa că a declanșat un val de râsete și încântare. Pe drumul spre casă, cei trei ștrengari și-au exprimat recunoștința cum au putut ei mai bine: cuvinte, pupici, îmbrățișări.
Aș fi putut rămâne acasă, având în vedere că traversarea Clujului la oră de vârf, în niște autobuze arhiaglomerate, după o zi plină de activități și emoții intense, este o experiență epuizantă. Dar am învățat în ultimii ani că viața nu așteaptă să fii în cea mai bună dispoziție, ca să te bucuri de ceea ce îți oferă. Accepți pe loc darul sau... e posibil să nu te mai întâlnești cu el niciodată.
Știu că ziua Sfântului Valentin ori Dragobetele au trecut de multișor, dar abia acum reușesc să găsesc timpul și starea necesare pentru a descrie câteva lecții făcute la școală cu liceenii mei. De ce tocmai pe blogul meu? Pentru că, inevitabil, elevii mei se metamorfozează în copiii mei și viața profesională fuzionează deseori cu cea personală.
Îmi veți ierta deci întârzierea, cu atât mai mult cu cât despre dragoste n-ar trebui să vorbim doar în 14, 24 februarie, ori în 8 martie...
A fost primul an în care am conceput lecții în cinstea zilei de 14 februarie, dar pentru că am vrut să scot această zi din siropul roz cu care e deseori asociată și să îmi cunosc mai bine elevii, în paralel cu atingerea obiectivelor didactice, am ales (după multe ore de căutare, spre disperarea familiei!) câteva activități, care, spre bucuria mea, au avut succes. Pentru unii elevi au fost mai atractive anumite activități, pentru alții altele, dar per ansamblu, am gustat din bucuria pe care ți-o aduc o oră reușită și gândul că efortul tău n-a fost zadarnic.
Prima dată i-am rugat să caute pe Internet (dacă tot aveau telefoanele mobile la ei) câteva date despre Sfântul Valentin. Până la urmă, pe cine sărbătorim?! S-a dovedit că elevii mei nu sărbătoreau ziua în cauză, fiind mai atrași de Dragobete!
Pasul următor a fost să discutăm rapid despre sculptura lui Brâncuși din prima imagine- ce reprezintă, ce nume i-ar da (puțini știau cine e artistul), ce idei asociază cu ceea ce văd (un "brainstorming" cu rezultate dintre cele mai interesante, bun prilej de îmbogățire a vocabularului).
Apoi lecțiile au urmat una din cele două direcții: Romeo și Julieta
1. Am lucrat în perechi pe acest videoclip: A urmărea ce se întâmplă pe ecran și îi povestea lui B, care era întors cu spatele spre ecran, apoi am inversat rolurile și la sfârșit am verificat cu clasa întreaga poveste.
Esențialul a fost înțeles, iar Julieta, a cucerit multe inimi! :)
2. Următoarea activitate am preluat-o de pe site-ul British Council; deși aspectul personajelor și maniera mult prea modernă de realizare a filmului îmi displac, narațiunea în sine e foarte reușită și majoritatea elevilor au putut completa povestea cu detaliile care le-au scăpat în primul film. Au urmat niște exerciții de înțelegere a textului (le găsiți sub videoclip) și așa am înțeles aproape toți povestea tragică a celor doi îndrăgostiți. Partea cea mai frumoasă, din punctul meu de vedere, a fost discuția (într-o română-engleză fabuloasă!) pe tema "Moartea celor doi a fost un accident nefericit sau nu? Dacă nu, cine e responsabil? " Am fost surprinsă uneori de maturitatea unor răspunsuri, de alegerile pe care le-ar fi făcut dacă ei ar fi fost în locul celor două personaje.
3. Fiecare elev a primit o propoziție (oral!) redând un eveniment important al narațiunii, apoi au avut câteva minute să se așeze în ordinea cronologică potrivită, pentru a reconstitui povestea. Muncă în echipă, antrenarea atenției, a memoriei, puțină mișcare, puțină gândire critică...
4. Cireașa de pe tort, care a stârnit multe zâmbete, a fost această imagine pe care am găsit-o pe Internet:
I-am rugat să comenteze la postarea Julietei și din nou răspunsurile au fost diverse, de la inimioare și pupici, până la "Elope with Romeo!", "Talk to your parents!", "Go back to your tomb!" (care a sunat foarte amuzant pe moment, chiar dacă nu pare deloc în scris!)
The Chinese Couple
A doua direcție ne-a oferit-o o întâmplare reală, pe care am găsit-o cândva pe site-ul Brightside.me și care mi s-a părut potrivită pentru a dezbate ideea de iubire adevărată, care a fascinat dintotdeauna omenirea. 1. Am copiat textul și l-am împărțit în mai multe bucăți, pe care echipele de elevi l-au asamblat, ca să obțină povestea întreagă.
2. Același text, a fost împărțit în două, fiecare grup de elevi primind prima jumătate împărțită la rândul ei în fragmente care trebuiau aranjate în ordine. Când ajungeau la punctul culminant al poveștii, trebuiau să decidă în grup dacă bărbatul a rămas sau nu lângă soția lui paralizată. Apoi primeau cealaltă jumătate de text și își verificau supoziția.
3. Evident, a urmat discuția despre ce ar face ei în situația respectivă și toți au hotărât că ar rămâne alături de partenerul pe care și l-au ales 'la bine și la rău'.
Tineri care votează pentru ca soțul să rămână alături de soția sa, în ciuda paraliziei pe viață a acesteia.
O ultimă activitate, pe care am încercat-o doar la clasele a IX-a si a X-a, a fost una de lucru manual (instrucțiunile în engleză). Elevii au decupat două mâini care încadrează o inimioară (le-am prezentat trei posibilități, dar ei au preferat-o pe aceasta), iar pe mâini trebuia să scrie un citat în engleză, despre iubire. Pentru unii, ora în care m-am concentrat pe această act de creație, a fost cea mai frumoasă oră de engleză (după spusele lor, eu nu ghicesc gânduri), dovadă a faptului că este o eroare regretabilă că ne preocupăm atât de mult de partea noastră rațională, neglijând-o pe cea afectivă și creativă. O minunată pledoarie pentru o educație integrală o reprezintă discursul lui Ken Robinson, Educating the Heart and the Mind.
Discuțiile s-au purtat în engleză la insistențele mele :), dar se putea auzi destul de des și româna, ceea ce m-a bucurat însă cel mai mult a fost ieșirea din letargie a unora dintre elevi, faptul că încercau să comunice cu vocabularul pe care îl aveau la dispoziție, cu Google Translate cu ajutorul dicționarelor ori al altor colegi binevoitori. Și au dovedit că au o inimă plină de sentimente frumoase. Ceea ce îți dă speranțe...
