Am citit cartea doamnei Grigore acum vreo 3 săptămâni, pe nerăsuflate, amestecând râsul cu plânsul. La orele mici ale dimineții purtam în minte imaginea unei familii adevărate,aflată într-o luptă teribilă cu moartea, care mi s-a lipit de inimă.
Titlul ciudat mi-a stârnit interesul mai demult. Cancerul, dragostea mea nu te poate lăsa indiferent. Povestea de dragoste a celor doi soți, povestea vieții într-o familie cu 5 copii, toți minunați și înzestrați cu puteri nebănuite, povestea luptei cu boala al cărui nume produce fiori, umorul care se revarsă cu vitalitate în multe rânduri, duioșia gesturilor și gândurilor mamei care înrourează ochii cititorului, revelațiile despre sine fac lectura acestei cărți de neuitat.
Scriam pe Facebook acum două zile că este un puternic antidot pentru deznădejde și cred cu tărie că familia doamnei Mioara Grigore ne poate fi un model extraordinar de tărie sufletească, voință și credință. Cred de asemenea că sprijinul pe care și l-au acordat unii altora și dragostea care îi unește luminează prea puternic în jur ca să treacă neobservați. Sunt sigură că i-aș recunoaște, deși nu i-am văzut niciodată, la fel cum sunt sigură că Dumnezeu îi vrea fericiți. Pentru mine e un miracol că în mijlocul durerilor și suferințelor interminabile, doamna a găsit puterea de a scrie această carte și nădăjduiesc din toată inima să existe și o continuare. Dar pentru această biruință e nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Vă rog să citiți articolul de mai jos, ca să înțelegeți.
Lupta cu moartea a Mioarei Grigore, o mamă cu cinci copii: „Aş striga că dragostea poate învinge cancerul“
Mioara Grigore, profesoară de religie, este mamă a cinci copii şi o
soţie exemplară. În urmă cu cinci ani, la doar 44 de ani, a fost
diagnosticată cu cancer la sân. Medicii nu i-au dat mari şanse de
supravieţuire atunci. Numai dragostea şi rugăciunile copiilor, ale
soţului şi ale prietenilor adevăraţi au ţinut-o în viaţă. Momentan,
starea de sănătate a doamnei Grigore este tot mai fragilă: cancerul i-a
afectat şi plămânul drept şi o parte din ficat. Din punct de vedere
medical, ultima şansă de vindecare este într-un institut oncologic din
oraşul texan Houston, America. Pentru a ajunge acolo, Mioara Grigore are
nevoie de ajutorul nostru!
La o săptămână după internarea în Spitalul Militar din Bucureşti,
unde i s-a scos o cantitate mare de lichid din plămânul afectat de
tumori maligne, doamna Mioara Grigore îşi exprima recunoştinţa pentru
toţi semenii care au contribuit la strângerea unei părţi importante din
suma necesară achitării intervenţiei medicale ce i-ar putea salva viaţa:
„Din 50.000 de dolari s-au strâns în jur de 30.000 de dolari, într-un
timp record. A fost o minune că oamenii, aceşti îngeri pentru mine,
sfinţi, au strâns bănuţi ca să plec la Houston, la un mare institut
oncologic, unde un prof. dr. Burzynski are un tratament revoluţionar.
Sper, nu ştiu dacă va fi şi pentru mine sau dacă va da roade, dar e o
ultimă şansă de a încerca. Această ultimă intervenţie m-a slăbit foarte
mult, recunosc că nu mai am energia de la început. De aceea respir
oarecum greu. Am pierdut foarte mult sânge şi asta îmi dă o neputinţă pe
care nu am avut-o până acum, dar cu răbdare nădăjduiesc să revin la
normal cât de cât şi într-o săptămână, maximum două, cu mila Maicii
Domnului şi a Bunului Dumnezeu, sper să mă operez. Mulţumesc tuturor,
n-am cuvinte! Nu ştiu dacă îşi dau seama, dacă ştiu ce au făcut, cât de
mult şi-au luat cerul efectiv, pentru că dacă ar vedea cum aceşti cinci
copilaşi, între care un băieţel cu sindrom Down, se bucură de mămica lor
zi de zi, şi-ar da seama că au făcut o faptă nemaipomenită. Din suflet
mulţumesc tuturor, le-aş mulţumi zi şi noapte. Dacă nu aş obosi când aş
vorbi şi aş avea un pic de aer mai mult în plămâni, aş lua o portavoce
şi aş spune tuturor cât de mult îi iubesc. Nu ştiu ce să dăruiesc
tuturor acelor oameni care au făcut şi fac atâta pentru mine. Le dau
lacrimile mele de mulţumire, le dau recunoştinţa mea, le dau gândul meu
tot cel bun şi mica mea rugăciune, aşa cum pot să o fac împreună cu
copilaşii mei. Să le dea Dumnezeu multă, multă sănătate şi bucurie de a
trăi şi mântuire.“
Familia, cuibul dragostei
Cu voce caldă şi zâmbet bun, mămica Mariei (12 ani), a lui Antonie
(11 ani) şi a lui Nectarie (9 ani), a Macrinei (8 ani) şi a Iustinei (6
ani) aminteşte febril de un băieţel de la o şcoală din Brăneşti, care
i-a scris o scrisoare în care a pus 1,5 lei şi i-a urat: „Dumnezeu să vă
dea sănătate că aveţi aşa o familie, că eu nu am avut parte“.
Emoţionată, doamna Mioara continuă: „M-a copleşit şi mi-am dat seama că
dacă acel copil a realizat importanţa şi unicitatea familiei, atunci eu
am fost mai mult decât privilegiată de mi-a dat Dumnezeu cinci copii în
şase ani jumătate şi un soţ care după 15 ani mă iubeşte la fel ca la
început sau poate mai mult. Dragostea familiei, Doamne, susţinerea ei e
covârşitoare! De aceea aş vrea să le spun tuturor femeilor cu boli mai
mult sau mai puţin grave să se agaţe de dragostea copiilor, a soţului,
să le admită, să le tolereze defectele şi să vadă dincolo de orice
neputinţă. Iar dacă omul acela, într-o zi câteva ore, câteva minute, a
fost alături de ea, a contat enorm şi contează.“
Dragostea, cuvântul de ordine în familia Grigore. Starea de bine care
îi învăluie pe toţi membrii ei şi pe prietenii lor dragi, ajutoare de
nădejde. Mama Mioara, cea care pune în mişcare această forţă a inimilor,
vorbeşte: „După o ieşire din spital în care vezi durere, boală, moarte,
partea sufletească mai coboară câte un pic, dar am primit de fiecare
dată – şi le mulţumesc din suflet tuturor oamenilor care au fost alături
de mine – încurajări, dovezi de dragoste, şi de asta aş merge pe drum
şi aş striga că dragostea poate învinge cancerul, poate învinge
deznădejdea, poate amâna şi învinge chiar moartea.“ Astfel s-a născut
„Cancerul, dragostea mea“, o carte scrisă de Mioara Grigore, care
provoacă cititorului, deopotrivă, râsete în cascadă şi valuri de
lacrimi. „Disperarea m-a făcut să scriu cartea, mi-era teamă că nu le-am
spus celor mici, soţului meu cât de mult îi iubesc. Nici acum nu ştiu
să le spun cât de mult îi iubesc, dar mi-a dat răspunsul cea mică,
Iustina, de 6 ani, care alaltăieri noapte, pe la ora 11:00 (când eram
cuprinsă de aşa dureri, încât pentru prima dată de când am această boală
m-am rugat la Dumnezeu să facă o minune şi să mă ia mai repede, să mor
mai repede), Iustina mă ia de mână şi-mi şopteşte: «Mami, ştii de ce
vreau să stai lângă mine cât sunt eu mică?» Am rămas uimită, nu ştiam ce
îmi va spune, după care a răspuns: «Pentru că fără tine uit să mai
respir, nu mai am memoria respiraţiei». O fetiţă de 6 ani să-mi spună
asta… mi-am cerut iertare de la Dumnezeu că am abdicat lupta şi a
trebuit să mă ridic din nou cu sufletul“, mărturiseşte autoarea.
„Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!“
O zi obişnuită în casa familiei Grigore, din comuna Tărtăşeşti,
judeţul Dâmboviţa, începe în zori. Cu multă speranţă. Şi simţ al
umorului, căci spune doamna Mioara: „Eu glumesc cu cei mici ca să nu
vadă cât sunt de disperată, cei mici îmi mai spun glume ca eu să pot
râde şi să mă întăresc. Şi am rămas aşa de vreo cinci ani. Din orice se
poate scoate un zâmbet.“ Aşadar, „mă scol dimineaţa, de fapt ies de sub
copii (am luat un pat mare în care să încăpem toţi, cred că am făcut o
greşeală mare – n.r. zâmbeşte): Nectarie e cu capul pe gâtul meu,
Iustina pe spatele meu, Macrina pe la picioarele mele. Apoi, cobor cu
fetiţele în bucătărie, încercăm să facem celebra ciorbă sau supă. Maria,
fetiţa cea mare, când simte că obosesc cu respiraţia, îmi spune pe un
ton poruncitor: «Auzi, dragă, du-te în pat, că vin eu să te servesc, şi
fără comentarii, te rog mult». Stau cu ei în pat, le mai citesc poveşti,
şi ei vin cu tava la pat, cel puţin acum după operaţie, mai mergem prin
livadă. Copilaşii mei au pus acum trei ani 83 de pomişori şi s-au prins
78. Aerul meu sunt ei, nu mă lasă nici un pic. Nu pot să mă pitesc pe
nicăieri, mă găsesc oriunde aş fi în casă. De vreo doi ani de când
tuşesc atât de rău, de-mi ies ochii şi vomit, mă tot întreb dacă le-am
dat ceva, şi e o minune că încă nu tuşeşte nici unul. Nu ştiu ce mă mai
ţine în viaţă, dar e copleşitor, că eu mă mir în fiecare zi că încă
trăiesc, că încă sunt în mijlocul lor şi că ei deodată se luminează la
faţă când mă văd, în special Nectarie. Împreună, vorba domnului Dan C.
Mihăilescu, care a făcut critica la carte şi căruia îi mulţumesc din
suflet, sunt cinci degete care la un moment se vor face un pumn strâns
şi puternic care să ţină în el fiinţa mea, a mamei lor. Chiar aşa simt“,
explică cu surâs blajin mama celor cinci copii la fel de minunaţi ca şi
părinţii lor, Mioara şi Viorel.
Îi poartă pe toţi în inima sa de mamă-eroină şi ochii i se luminează
când vorbeşte de: Iustina, mezina cu gropiţe în obraji, blondă cu ochii
verzi, ce inventează poveşti cu o uşurinţă uimitoare şi vrea să devină
balerină; Macrina, blândă, bună şi tăcută, visează să ajungă o mare
pictoriţă, în timp ce îi face mamei sale cele mai tămăduitoare masaje cu
ulei sfinţit; Nectarie, suferind de sindrom Down, cel care îi spune
mamei „zmeurica“, în loc de Mioriţa; Antonie, captivat de enciclopedii,
de ştiinţele exacte în general, hotărât să ajungă un reputat om de
ştiinţă când va creşte mare; Maria – o fetiţă de doar 12 ani, „mama mea
şi mama mamei mele, care are 84 de ani. Când nu pot eu, se duce şi o
spală cu atâta precizie şi rigoare, pe urmă îi dă cu pudră de talc şi îi
spune: «Bunicuţo, gata, te scot la bal», şi mama mea râde. Maria e
foarte matură. E premiantă, îi place mult literatura şi vrea să devină
poetă.“
Cât priveşte credinţa cea dătătoare de speranţă, mai ales în caz de
boală, doamna Mioara Grigore spune că a învăţat-o tot de la cei mici:
„La un moment dat, îi auzeam în cealaltă camera cum se rugau şi strigau
la Maica Domnului ca la o vecină de peste gard, cu atâta simplitate ca
şi cum Maica Domnului era acolo lângă ei: «Maica Domnului, vino să-ţi
spunem! Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!» Cu atâta tărie credeau…
Ce înseamnă această simplitate şi curăţie a inimii!“
O minune
De fiecare dată, răspunsul la rugăciunile curate ale copiilor nu
întârzie să apară: „Eu am o mare problemă, dar unii doctori chirurgi nu
mă cred: la anestezie nu prea adorm cu totul, mai simt dureri, mai simt
lipsă de aer, e destul de groaznic, că nici nu pot spune că-i aud, sunt
undeva între viaţă şi moarte. A doua oară când mi s-a întâmplat, la
ultima intervenţie, simţeam că nu mai pot respira. Strigam la Măicuţa
Domnului să mă ajute că nu am aer deloc şi deodată am văzut-o pe fetiţa
mea de 12 ani intrând în sala de operaţii. Era foarte elegantă, într-un
halat alb, a venit, mi-a şters broboanele de sudoare de pe frunte şi
mi-a zis: «Mami, uite, acum o să intru în plămân, o să scot apa, totul o
să fie bine şi o să te ţin de mână şi în braţe şi vei respira». Şi
atâta încredere mi-a dat, încât atunci când m-am trezit din anestezie
întrebam toate asistentele: «Unde e Maria mea?» Mai apoi am întrebat-o
ce făcea la orele acelea şi mi-a zis că se ruga pentru mine. Faptul că
Dumnezeu mi-a trimis-o în vis, în starea aceea, a fost colosal.“
„Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi“
Demnă sub povara crucii ei, Mioara Grigore remarcă: „Am ajuns la
concluzia că nimic nu e întâmplător şi că trebuia să am şi această
boală. Mi-am dat seama că sănătatea pe care o aveţi dumneavostră e un
mare dar, dar şi boala pe care o am eu e tot un mare dar, aşa că suntem
iubite mult de Dumnezeu.“
Referitor la relaţia de cuplu, admite: „Am descoperit cât sunt de
copleşitoare şi de salvatoare într-o relaţie răbdarea şi modul de a
tolera, de a înţelege că fiecare avem defecte. Mă întreba cineva ce ne-a
ţinut uniţi pe mine şi pe soţul meu atât de mult, dincolo de orice, şi
i-am spus că mila, dar mila nu sub aspect jalnic sau lipsit de orice
demnitate, ci mila aceea în care poţi să te pui puţin în locul celuilalt
şi să-ţi dai seama cât suferă, mila aceea în care jertfa pentru
celălalt e cu adevărat înălţătoare. Deci, mie mi-a fost milă de soţul
meu că suferea din cauza mea, lui i-a fost milă că aveam această boală
şi mila a generat o dragoste ca un tsunami. O iubită, o soţie, dacă e
supărată de soţul – şi le cred şi le înţeleg -, să aibă puţină răbdare
şi, în momentul în care vrea să spună ceva ce ţine de mânie, să tacă.
Astfel, va simţi o eliberare, indiferent cât de mult ar jigni-o, iar
soţul se va simţi vinovat şi se va întoarce, probabil, cu şi mai multă
dragoste. Mi-am dat seama că puterea de a tăcea şi de a răbda într-o
căsnicie sunt salvatoare.“
Şi mai spune doamna Mioara, cu vocea ei uşoară, ca de fulg: „Am
realizat cum ne putem regăsi liniştea, fărâma de pace, bucuria de a
trăi: întorcându-ne la lucrurile simple ale vieţii. Sunt atâtea lucruri
de care nu mai avem nevoie, n-am avut niciodată, dar dacă am
conştientiza… Dacă ne-am întoarce la iarba aceea din curte, la pomi, la
omul de lângă noi, ca să revenim în noi înşine puţin. Epoca asta
tehnologizată ne-a depărtat mult, dar dacă am căuta un pic de simplitate
în toată complexitatea asta a noastră… E de mare valoare simplitatea,
pentru că poţi să vezi altfel.
Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi şi de asta mi-e necaz. Mă uitam
astăzi la femei frumoase şi la bărbaţi înalţi, bine făcuţi, care treceau
pe drum şi îmi venea să-i îmbrăţişez să le spun: «Ştiţi cât sunteţi de
fericiţi că puteţi respira?», dar evident că aş fi fost luată drept o
femeie un pic cam nebună. N-am îndrăznit. Oamenii nu ştiu cât sunt de
fericiţi că pot respira, că au doi plămâni, că se pot bucura de atâtea
daruri de la Dumnezeu, sau nu vor să mai ştie…“
Cum o puteţi ajuta
Mioara Grigore mai are nevoie de 20.000 de
dolari pentru tratamentul salvator. Cei care doresc să o ajute pe mămica
celor cinci copii în zbaterea ei pentru viaţă o pot face donând în
următoarele conturi:
RON – RO03 BTRL 04801 20122 5679XX
EUR – RO13 BTRL EURCRT 0022567901
USD – RO17 BTRL USDCRT 0022567901
CAD – RO82 BTRL CADCRT 0022567901
Swift BTRL RO 22.
Titular cont: Viorel Grigore
Banca Transilvania/Sucursala Piaţa Chibrit, Bucureşti
Contact fam. Grigore: 0766.414.565 / 0729.875.363
Hristos a înviat! 
Să scriu despre scurta vacanţă la părinţi, despre enterocolita care a urmat, despre goana după şcoală şi materiale pentru homeschooling, despre cărţile citite, despre viroza cu care încă se luptă Nectaria, despre încercarea de a gândi pozitiv sau despre săptămâna dedicată alăptării ?! 
