luni, decembrie 08, 2008

De unde vine puterea unei mame


din VIAŢA de FAMILIE, CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL

Pe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea. Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adică făcea toate treburile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate astea, trebuia să facă şi "judecată" atunci când ne certam. Însă spunea: "Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur". Iar aceasta o spunea din toată inima, deorece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina treburilor, ci pe toate le făcea cu bucurie. (sublinierea îmi aparţine)

3 comentarii:

Dan Gheorghe spunea...

nimic nu e mai frumos pe lume decat sa ai un copil. puterea unei femei, in fata tuturor necazurilor, vine din dorinta de a-si ingriji puiul cat mai bine. din pacate, romania e inca departe de a fi locul ideal pentru protejarea mamelor si copiilor...

Iulia spunea...

Daca Romania e departe de a se apropia de ideal, atunci cum sunt alte tari unde mama are concediu pt. ingrijirea copilului cateva saptamani/luni ? Nu ca as fi pe deplin multumita de Romania...si cred cu tarie ca multe s-ar putea schimba in bine...

Sorin Micuţiu spunea...

De unde vine puterea unei mame?
Din dragostea.
Iata o poveste, povestea vietii mele:

- Două vieţi pentru un suflet

A fost odată într-un sat de munte o familie frumoasă cu mulţi copii. Mama, o femeie cu sufletul asemeni unui izvor de pace, vorbea copiilor din cuvântul lui Dumnezeu, vorbea de dragostea Domnului Iisus, cu o voce liniştită şi plină de înţelepciune. Tatăl, era un om gospodar, dar, căruia îi lipsea acea răbdare, acea pace interioară pe care o avea soţia lui şi deaceea de multe ori se înfuria fără rost.
Anii au trecut unul după altul, iar familia devenea tot mai numeroasă. Întruna din zile, mama. Se îmbolnăvi greu şi pedeasupra era şi însărcinată. Gânduri negre o frământau pentru că doctorul îi spusese în faţă că trebuie să aleagă între viaţă şi moarte. Vecinii, rudele, o parte din prieteni, o sfătuiau cum credeau ei mai bine, dar ea nu se putea obişnui cu gândul, nu era în stare să ucidă şi pedeasupra ea îşi predase viaţa printr-un legământ, Domnului, cu mulţi ani în urmă.
Şi totuşi aceste aşa zise „sfaturi bune” nu-i dădeau pace, o urmăreau asemenea unor păsări de pradă. Apăsată de gânduri îşi întrebă soţul:
- Oare ce am putea să-i dăruim?...Tu ce părere ai?
El se uită la ea, avea răspunsul pregătit dinainte:
- Marie, mai avem de crescut şase copii şi mi-e teamă că am să rămân singur. Fă mai bine ce ţi-a spus doctorul.
Ea se uită la el plină de durere şi ieşi din casă plângând.
După zile şi frământări, Maria, a dat răspuns tuturor ce se interesau de situaţa ei:
- Am adus pe lume şase copii şi niciodată nu nu m-am opus voii lui Dumnezeu, aşa că am să păstrez sarcina şi facă Dumnezeu ce doreşte cu mine.
A venit şi vrema naşterii, afară, vremea era urâtă, ningea, iar vântul sufla cu putere. Maria născu un băieţel, pa faţa ei radia o bucurie fără margini pentru că învinsese toate ispitele ce o chinuiseră atâta timp. După câteva luni, vorbele doctorului începeau să se adeverească. Soţul ei, a început să bea şi de fiecare dată când venea acasă îi reproşa:
- Vezi, te-ai încrezut în Dumnezeul tău şi acum suferă toată familia din cauza ta!
- Dragul meu soţ, dacă asta-i voia Domnului, nu te-ngrijora, am pregătit totul în cazul care Domnul va dori să-l ia păsta mic la El!
Mai era puţin timp până când copilul, Ionuţ, împlinea un an şi cum necazurile vin totdeauna pe neaşteptate, mai ales atunci când nu doreşti să vină – veni şi peste satul de munte cea mai mare durere din acel an. Maria, plecase la Domnul căruia îi slujise atâţia ani, lăsând în urme ei şapte copii. Misiunea ei în lumea aceasta se încheiase, acum se afla în faţa Domnului Iisus care îi va înmâna cununa veşniciei.
Din acest an începe povestea lui Ionuţ căruia nimeni nu-i mai dădea nici o speranţă de viaţă. A fost luat şi dus departe de casă, de fraţi, de o rudă apropiată a mamei lui.
Anii au trecut iar Ionuţ a crescut măricel. Era un copil căruia îi plăcea să facă tot ce vedea la oamenii mari, pe dealtă parte era şi isteţ. Ionuţ învăţase multe lucruri urâte, învăţase să înjure, să fumeze, să bea şi toate acestea pentru că nimeni ne se ocupa de buna lui creştere. Îi plăcea mult discotecile şi le frecventa foarte des, devenise un copil problemă. Îşi făcuse multe planuri pentru viitor, dorea să aibă discoteca lui, formaţia lui şi altele asemănătoare. Într-una din zile, în timpul perioadei de liceu, nimerise în mijlocul unui grup care vorbea de Dumnezeu, un tânăr îi făcu invitaţia de a merge la o biserică din apropiere, unde avea loc un eveniment important, iar Ionuţ a acceptat, din curiozitate. Acolo a descoperit o mulţime de lucruri noi, iar tinerii l-au primit în rândurile lor cu o dragoste pe care Ionuţ nu putea să o înţeleagă. Să pângi din dragoste pentru cineva, pentru el era imposibil. Şi totuşi a trăit să vadă lucrul acesta. Una dintre cântări a atins coarda sensibilă a inimii lui, a memorato foarte repede.
După această întâmplare, întruna din zile aflându-se în satul unde se născuse, Ionuţ, a aflat de la o femeie bătrâna istoria zbuciumată a venirii sale pe lume.
- Ionuţ (spuse bătrâna), atât de mult semeni cu mama ta!
- Cu mama? Aţi cunoscut-o pe mama?
- Da, era o femeie credincioasă, ştia o mulţime de cântări de la Oastea Domnului.
- De la Oastea Domnului?
- Da, dar de ce te miri aşa?
- Pentru că, acum câteva zile, am fost şi eu la o adunare a Oastei Domnului, am învăţat chiar şi o cîntare!
- O cântare? Ce cântare?
- Vreau lângă Dumnezeu.
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu
oricât va fi de greu necazul meu
orcât voi suferi cântarea mea va fi
vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu...”
La auzul acestei cântări, ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
- Ce frumos cânţi, până şi glasul îi aparţine mamei tale. Păcat că a murit, ar fi fost atât de fericită să te vadă, să te audă cum cânţi, cântarea ei preferată, pe care o cânta tot timpul. De la ea a învăţat-o corul bisericii nostre şi o cânta mai tot timpul.
- Lele Flore, dumneata şti de ce a murit mama?
- .................
- Şti?
- Ionuţ, mama ta...mama ta, după ce te-a născut, a avut mari probleme...
Deşi răspunsul a fost incomplet Ionuţ, a înţeles că mama lui murise din cauza lui, aşa îi spunea inima, pentru că toţi îi ascunseseră acest lucru. Sărută mâna bătrânei şi plecă. Se înserase iar afară era foarte frig. Cu toate acestea nu se gândi să meargă acasă. Urcă dealul din vârful căruia putea zării satul scufundat în întuneric, inundat de lumina a sute de becuri. Era agitat şi simţea cum i se zbate în piept inima. A stat mult timp acolo privind spre biserica satului, unde era înmormântată mama lui. Îi era ruşine de el însuşi. Dacă cineva l-ar fi întrebat unde-i mormântul mamei lui, nu ar fi fost în stare să-i răspundă.
Odată cu venirea primăverii, odată cu topirea zăpezii, au început să se topească şi poflele lui Ionuţ de a mai frecventa discotecile, lăsând să se vadă bobocii unei noi vieţi, care aşteptau să se deschidă. Ionuţ începuse să meargă tot mai des la biserică şi de fiecare data afla lucruri tot mai noi.
Într-una din zile, tinerii l-au invitat să meargă cu ei într-un alt oraş unde vor juca o piesă religioasă şi anume „Pilda fiului risipitor”. Ionuţ merse cu ei plin de bucurie. Acolo tinerii şi-au dat seama că scena care închipuia crâşma în care fiul risipitor îşi va cheltui ultimul ban, era prea goală şi l-au rugat pe Ionuţ să ia loc la masă, pentru a fi mai mulţi pe scenă. În acele clipe, Ionuţ, a fost pătruns de cuvintele ce se rosteau pe scenă, iar când rolul lui a luat sfârşit sa restras într-un colţ întunecos şi a început să plângă. Degeaba îl mângâiau cei din jur cu frumoase cuvinte, el ştia una şi bună. Păcătuise înaintea lui Dumnezeu şi a mamei lui şi dorea să repare totul, dar nu ştia cum. În clipele următoare lacrimile lui se uniră cu lacrimile fiului risipitor ce sta îngenunchiat la picioarele tatălui său cerându-şi iertare. Atunci Ionuţ, a înţeles ce trebuia să facă. S-a întors acasă mai trist ca nicodată, în noaptea aceea aflase că Domnul Iisus a murit din cauza lui, a murit pentru el, ca el să aibă viaţă veşnică. Şi parcă acelaş lucru se întâmplase şi cu mama lui, murise din cauza lui, murise pentru el, ca el să aibă viaţă. Simţea că nu mai poate să traiască dacă nu face ceva prin care să săsplătească câtuşi de puţin aceste două jertfe ce s-au dat pentru el. Astfel că în Duminica următoare, mergând la Biserică, a auzit chemarea la legământ, la predrarea vieţii în mâna lui Dumnezeu – atunci a înţeles că pentru el sună acest lucru şi îngenunchind în faţa adunării şi în faţa Sfântului Altar a rostit următoarea rugăciune: Doamne Iisuse, nu sun vrednic să-mi ridic ochii spre Tine, te rog să m ă ierţi că nu mi-am dat seama până acum că eu trăiesc datorită dragostei Tale şi a mamei mele. Nu am cuvinte să-mi exprim bucurie că vă am din nou lângă mine. Promit în faşa Sfântului Altar, că am să dau dovadă prin pilda vieţii mele că Jertfa Ta şi jertfa mamei, nu a fost în zadar!
Amin!