9 Octombrie- Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului
Am aflat săptămâna trecută de această zi și mi s-a părut prea importantă pentru a o neglija în școală. Am acceptat cu greu ororile de care au fost în stare românii noștri și m-am gândit că uneori avem o viziune idealistă asupra propriei nații. Sau asupra omului, în general...
Citind ieri la bibliotecă și urmărind mărturii de-ale supraviețuitorilor, filmate pe YouTube, m-am cutremurat și am simțit că și elevii mei trebuie să înțeleagă anumite lucruri. Istoria nu este punctul meu forte, iar într-o oră mi-ar fi fost greu să analizăm contextul istoric și pașii care au dus la această perioadă înfiorătoare din secolul XX. Dar ce am urmărit, a fost să îi ajut să conștientizeze suferința cu care s-au confruntat copii și adolescenți ca și ei, monstruozitatea care s-a petrecut sub ochii celor care își întorceau privirea, cât și faptul că, în ciuda celor mai inumane condiții, omul poate deveni un OM.
Le-am arătat steaua galbenă, cerând să îmi spună ce le sugerează imaginea, apoi le-am propus să își imagineze cum ar arăta viața lor, dacă a doua zi ar trebui să poarte pe haină o stea mare galbenă, care să le transforme întreaga viață - la școală, la petreceri, la cinema etc. Cum s-ar simți să fie alungați și evitați de cei care până atunci le-au fost prieteni? Cum s-ar simți ca ei sau cei dragi lor să fie mereu amenințați cu moartea?!
Nu le-am arătat imaginile pe care le-am văzut eu pe Internet, pentru că, dacă pe mine ca adult m-au zguduit atât de puternic, pentru ei ca adolescenți ar putea fi mult prea greu de purtat. Le pot găsi și singuri, oricum, dacă sunt interesați...
Am urmărit și am discutat,în engleză, despre cele trei videoclipuri de mai jos (clasa a XI-a și a XII-a):
scena cu pianul din filmul Pianistul
scena cu jocul din filmul La Vita e Bella
mărturia emoționantă a lui Francine Cristophe, copilul care a salvat viața unui alt copil
Dintre cele trei, cred că efectul cel mai profund l-a avut ultimul videoclip, judecând după tăcerea care s-a lăsat în clasă și după faptul că au ignorat soneria care le anunța bucuria pauzei.
De ce am renunțat la programă pentru o oră dedicat unui subiect atât de dureros?
pentru că Viața e un subiect mult mai vast decât manualele
pentru că atâta suferință merită măcar o oră de discuție din viața noastră
pentru că trebuie să fie conștienți că și istoria României e pătată de sângele evreilor și a țiganilor (am lucrat cu țigani și nu le plăcea să le spun romi) nevinovați
pentru că trebuie să fie conștienți că oricând astfel de evenimente se pot repeta, de fapt, ele chiar se repetă, dar sub alte forme, cu oameni la fel de nevinovați, tot sub privirile noastre neputincioase sau nepăsătoare
pentru că au fost oameni care, la fel ca și Arghezi, au știut să facă din bubele și mucegaiul vieții niște flori uluitoare (generozitatea lui Francine sau a ofițerului german din Pianistul, dragostea tatălui care transformă ordinele lătrate de un militar neamț într-un joc, de dragul copilului său)
Le-a rămas ca temă să caute informații despre Irena Sendler.
Mi-am atins obiectivele?
Nu știu dacă voi afla vreodată, dar, deși n-a decurs totul așa cum îmi imaginasem, sper că ceva din cele 50 de minute petrecute împreună va rodi cândva...
În vacanța de vară am avut bucuria să revăd câțiva dintre oamenii cărora le datorez mult din ceea ce sunt azi. Primii sunt părinții, apoi sora și nașii, apoi profesorii mei. Așa că nu m-am dus singură să îi vizitez, ci mi-am luat și trupa cu mine; consider că e important pentru copii să își vadă părinții și prin ochii altor persoane. Bucuria vie însoțită de recunoștință fașă de oamenii care mi-au dăruit cu multă generozitate din timpul și priceperea lor e o lecție mai bună despre viață, decât orice carte.
De Ziua Internațională a Profesorului mă înclin cu admirație și cu smerenie în fața doamnei învățătoare Florica Pârvu (chiar dacă Ziua Internațională a Învățătorului e în 5 Iunie) a cărei prezență blândă, dar și exigentă o păstrez vie în amintire, în fața soțului dumneai, Prof. dr. Constantin Pârvu (o căutare pe Google vă ajută să vă faceți o idee mai clară asupra muncii acestui neobosit cercetător ) care mi-a fost profesor de biologie în liceu și ale cărui nenumărate cărți publicate nu încetează a mă ului și în fața profesorului de limba română din gimnaziu, alături de care am petrecut atâtea ore minunate în clasă, în drumeții și în tabere. E un mare privilegiu să le faci cunoștință copiilor proprii cu cei care te-au îndrumat în anii copilăriei ori adolescenței, cu cei cărora le datorezi iubirea pentru cărți, pentru scris, pentru natură, pentru Viață. E un mare privilegiu ca proprii copii să se joace în curtea profesorului care îți e drag și după 23 de ani!
Despre doamna mea profesoară de engleză am scris anul trecut aici; n-am reușit s-o revăd în vară, dar e mereu prezentă în sufletul meu, la fel cum sunt nașa mea de botez, o profesoară de matematică extraordinară, un om exigent, dar foarte iubitor și devotat elevilor săi, care a plecat să rezolve ecuații complicate Dincolo ori alți profesori, care m-au influențat benefic prin purtarea, viața sau stilul lor de predare.
Mă simt onorată și nespus de bogată. Nu e puțin lucru să privești în urmă cu recunoștință și să te bucuri că astfel de oameni există în viața ta! Așa cum nu e nici mică responsabilitatea de a duce mai departe ceea ce ai primit.
LA MULȚI ANI doamnelor și domnilor profesori, la mulți ani colegilor și prietenilor mei, care astăzi au privilegiul de a privi în ochi de elev ori de student, la mulți ani profesorilor dedicați și neobosiți, de care au parte școlărițele noastre!
Se cuvine să adresez această urare și tatălui meu, care a păstrat mereu în suflet regretul că n-a putut fi profesor. Pe vremea comuniștilor dosarul său i-a făcut imposibilă admiterea la facultate. Dacă ar fi ajuns la catedră, sunt convinsă că ar fi fost un dascăl foarte bun, răbdarea și dorința de a se perfecționa constant, severitatea temperată de simțul umorului i-ar fi adus aprecierea și dragostea elevilor. Dumnezeu i-a trimis însă altfel de elevi, ca ghid turistic a avut ocazia să conducă nenumărate grupuri, în excursii de neuitat.
Mulțumim pentru toate darurile primite și Dumnezeu să vă lumineze mereu gândul!
Povesteam aici că fetele au plecat pentru câteva zile în tabără. La sfârșitul săptămânii am plecat și eu cu Emi pentru o zi și o noapte acolo. O călătorie, cât de scurtă ar fi, te scoate din cotidianul comod, obligându-te să te adaptezi la noi situații, dar îți oferă la schimb șansa de a descoperi locuri și oameni noi, de a aduce bucurii proaspete în viață.
Nu-mi amintesc să fi refuzat vreodată o excursie, o călătorie, fără să am un motiv foarte bine întemeiat. Cred cu tărie în frumusețea și utilitatea drumețiilor sau a călătoriilor și încerc să îi educ pe copii în acest spirit. Până acum n-am de să mă plâng, am tovarăși doritori de excursii. :)
După bucuria revederii cu fetele și după ce am primit camera în casa plină de taberiști, am plecat să cercetez împrejurimile. În scurt timp s-a înnorat, s-a făcut frig și a început o ploaie strașnică, dar ce te împiedică să admiri muntele cu o cană de ceai fierbinte în mână?!
Ploaia a ținut puțin, din fericire, așa că am plecat cu Emi să descoperim o minunăție de izvor cu o apă atât de bună... Am băut pe săturate, ne-am spălat pe față, apoi iar am băut :), pentru că nu ne puteam dezlipi de izvor.
Contemplarea naturii e necesară, dar stomacul își cere drepturile, așa că am mers la cină. O parte dintre taberiști erau deja foarte ocupați!
Iarba udă nu te împiedică să lansezi lampioane și poate să trimiți o dorință în sus...
Iubesc luna de când mă știu. În satul copilăriei petreceam mult timp urmărind-o cum apare uriașă și rotundă din spatele celor trei brazi aflați pe muntele care se vedea clar din curtea noastră. Apoi mi-a alungat de multe ori somnul în casa bunicilor, o priveam fascinată cum lumina întregul cer și întreaga cameră.
Dar la mare, de câte ori nu m-am uitat la ea ca un îndrăgostit la iubita lui? Sunt câteva momente pe care le țin minte bine. La Costinești, în sunet de mandolină, la Mangalia în sunet de harpă, luna m-a însoțit tăcută și misterioasă în reveriile de la malul mării.
Și iată, am mai adăugat acum, la Răchițele, o imagine de neuitat: din cerdacul pensiunii, învelită cu o pătură, cu o cană de ceai fierbinte în mână, urmăream hipnotizată marginea pădurii care părea că alerge pe coama muntelui precum țesătura în mașina de cusut, în lumina fascinantă a lunii și în bătaia vântului care alunga norii cu repeziciune.
'Oprește-te, clipă! Ești atât de frumoasă!' Faust, Goethe
Iar în minte îmi răsuna pianul Denisei Young. Mi-am spus că am avut parte de câteva clipe de nemurire...
Dimineața a trebuit să recunosc virtuțile euforizante ale trambulinei, ba chiar iau în calcul serios să aducem o trambulină lângă bloc. Creează o stare incredibilă de bună dispoziție!
Gata bateriile! :)
Bună e trambulina, dar călătorului îi stă bine cu drumul! Am pornit spre cascadă. Pe drum, dumnealui se plângea că îl doare spatele (m-a auzit pe mine de câteva ori) și era supărat că nu îl duc în brațe.
Rățuștele roz cu picioarele în apa rece de munte. Cred că va fi una din amintirile lor foarte dragi mai târziu...
Aș fi stat mult și bine lângă cascadă. Căderea apei stârnea o pulbere fină, umedă și răcoroasă care mi-a încântat fața și brațele, iar revărsarea aceea vioaie de apă te face să te simți foarte viu.
Când muzica apei acoperă zgomotul gândurilor...
O pălărie mai naturală decât o frunză de brusture, nici că se poate!
Înapoi la pensiune, printre podbal și căpițe de fân.
Concluzie:
'Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală.'Paulo Coelho
Ceea ce înseamnă că am rămas doar cu UN copil acasă.
Abia acum încep să simt și eu gustul vacanței :). De la plimbat, citit, rezolvat diverse treburi în oraș, cu asociatul meu cu tot, DAR fără să fiu nevoită să alerg cu disperare ca să ajung acasă la o anumită oră, fără să aud mofturi la masă, fără să fiu arbitru, polițist, judecător și avocat, în același timp. Încep să aud normal și să folosesc preponderent tonalitățile joase ale vocii mele. Nu mai mătur de 10 ori pe zi, nici nu mai spăl vase după fiecare masă, iar gătitul l-am redus la minimum.
Există pepeni, caise, piersici, nectarine, roșii și castraveți, ouă, morcovi (la care Emi nu protestează), există cartofi, o multitudine de legume și orez preparate simplu.
Ce-am câștigat? Timp pentru povești, pentru joacă, pentru lenevire. Nu degeaba pleda domnul Constantin Cucoș (pedagog și profesor universitar ieșean renumit) în cartea sa pentru 'răgaz și pierdere de vreme'. Nu am cum și nici nu cred că aș putea să nu fac nimic toată ziua, dar constat că a sta degeaba nu e deloc o idee rea. :)
Și când mă gândesc că m-am despărțit cu destulă tristețe de fete, deși eu am fost cea care am insistat să meargă, din dorința de a avea o experiență nouă!
prânzul improvizat ieri în Panemar, însoțit de cartea Luciei Muntean
puțină visare după un prânz sățios
Nu e ceea ce credeți! Aici e troleul 5 cu roțile sale iuți și pălărie pentru antene!
Ce zemoasă e nectarina asta!
După mașini apa e al doilea joc preferat, cred.
Popcorn-ul e mai gustos când e împărțit cu prieteni, chiar și necuvântători!
Zilele acestea mi-au amintit de multe din zilele petrecute cu Măriuța, pe vremea când ea era de vârsta lui Emi. Când am visat acești ani? Când a țopăit fețița aceea într-un șotron care a purtat-o brusc de la o picătură de argint viu la taberista de 11 ani de azi?
Dacă mă gândesc mai bine, matematica vieții nu coincide cu cea din școală; 3-2 nu fac decât temporar aproape 0, de fapt 3-2 fac tot 3...
I.Coacăze (proaspete ori congelate) + miere + apă + frunze de busuioc proaspăt; băgate la blender, savurate neapărat împreună cu cineva drag!
II.Suc de lămâie + pulbere de orz verde + frunze de busuioc verde + frunze de mentă proaspătă + miere + apă; băgate la blender, alungă oboseala și bâzdâcii rapid!
III.Polen crud + miere + suc de lămâie +/- pulbere de orz verde + apă +/- cătină boabe; băgate la blender, reprezintă echivalentul a zece cești de cafea; mămici ori tătici obosiți, puteți împărți băutura fermecată și cu micuții doritori, atâta vreme cât nu e seară... :)
IV.Apă + lămâie + busuioc/mentă verde, băutura mea preferată în timp ce fac sport, datorită efectului energizant și răcoritor.
V. Green smoothie (suc verde) din apă + banane + urzici crude (sau alte frunze verzi comestibile) băgate la blender. ATENȚIE! Acesta este efectul secundar al sucului:
Anul acesta am avut ocazia și bucuria de a lucra cu liceeni. Da, acei adolescenți pe care îi întîlnim în autobuze, pe drum, la concerte ori la spectacole, acei adulți în devenire pe care îi privim poate cu un zâmbet usor ironic, în colț de gură, acei copii pentru care Facebook-ul ține loc de oxigen și căștile din urechi ori telefonul din mână reprezintă parte componentă a corpului lor.
Am avut emoții uriașe la început de an școlar, pentru că mă temeam că nu voi reuși să îmi fac drum spre inima lor. În plus, un liceu tehnologic atrage după sine unele dileme - câtă engleză generală predau, câți au cu adevărat nevoie de ce le-aș putea oferi, ce altceva e bine să cunoască pe lângă noțiuni gramaticale si un vocabular care să le permită să se descurce în situații reale?
Ușor, ușor am încercat să le arăt că viața nu se limitează la Facebook, oricât de important ar putea fi acest mod de a comunica, că frumusețea înseamnă și poezie și muzică ori imagine, că iubirea depășește sexualitatea (n-am pretins nicio clipă că nu e firesc interesul lor pentru sexul opus, interes manifestat uneori fără ocolișuri și fără eufemisme), că modele demne de urmat sunt din belșug printre oamenii de știință, muzicieni, scriitori, artiști, fotbaliști ori inventatori, că sentimentele și viața lor interioară nu sunt un tabu în școală ori că sănătatea lor este un subiect care îi preocupă nu doar pe părinții lor (de aceea am insistat să renunțe la țigări, Cola, croissante, alimente de o calitate îndoielnică, să se odihnească suficient...).
Uneori am avut senzația că am cerut prea mult, alteori prea puțin, că nu am reușit să îi sprijin destul, să îi scutur din moleșeala satisfăcută cu împlinirea nevoilor de bază- mâncare, distracție reală sau virtuală și giugiuleală, alteori nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Câteodată oboseam și mă gândeam că ar trebui să mă limitez doar la programa mea, dar de cele mai multe ori am întins către ei toate mâinile de care dispuneam, sperând că ceva le va mișca inima și chiar dacă mesajul nu ajunge la toți, ajunge cel puțin, la câțiva și acei câțiva vor înțelege că îmi sunt dragi toți și că vreau să se bucure de o viață frumoasă. Desigur frumusețea înseamnă altceva pentru fiecare dintre ei, așa că am încercat doar să deschid cât mai multe uși, prin care fiecare să aleagă dacă să intre sau nu.
Eric Clapton cu al lui Autumn Leaves, poezia unei adolescente din Australia, Erin Hanson, citate motivaționale aparținând lui Einstein, Edison, Audrey Hepburn, Hellen Keller, Vince Lombardi, Neil Gaiman,Van Gogh, proverbe, scurte pasaje muzicale din Chopin, Einaudi, Beethoven, Vivaldi, Albinoni, Metallica (am așteptat o clasă cândva la oră cu Nothing Else Matters, spunându-le că din momentul intrării în clasă nu mai contează nimic decât ora de engleză :), Don't Worry, Be Happy a lui Bobby McFerrin, You're Simply the Best a Tinei Turner, Sailing al lui Rod Stewart, Living Next Door to Alice (pentru present perfect :)) muzică din filmul Jaws, scene cu Mr. Bean, scene din filmul Pianistul , If I Could Turn Back Time (ne-a ajutat la conditionale) a lui Cher ori filmulețe ca Simon's Cat, pictură, fotografie, sculptură, experiența de viață a lui Nick Vujicic ori filmul Gifted Hands, pasaje din Biblie toate au fost folosite cu speranța că vor face ora de engleză mai plăcută și că o vor apropia mai mult de viața reală, iar adolescenților mei, fiecare cu povestea proprie, cu bucuriile și suferințele lui mai mult sau mai puțin vizibile, le va fi de folos atunci sau mai târziu ceea ce au aflat.
La începutul anului mi-am promis că voi păstra o oarecare distanță, ca să mă protejez, consumul psihic și emoțional în această meserie e foarte mare (există cititori care vor înțelege și nu mă vor condamna pentru această decizie), însă mi-am dat seama repede că nu voi reuși și că m-aș lipsi nu doar de trăiri negative, ci și de cele bune, de o privire recunoscătoare, de un zâmbet de încurajare, de momente de apropiere sufletească, de un buchet de trandafiri sau un mesaj desenat pe tablă, de o îmbrățișare sau de o prăjitură adusă de la cantină... Așa că m-am lăsat dusă de valul bucuriei de a trăi printre oameni într-o continuă schimbare, ducând totuși mereu în spate povara întrebărilor: Am făcut destul? Au rămas cu ceva la sfârșitul acestei ore? Ce trebuia să fac și n-am făcut? I-am încurajat suficient? etc.
Privind în urmă, îmi dau seama că puteam mai mult și mai ales că trebuia să fiu mai exigentă; iubirea nu exclude severitatea. Știu că majoritatea elevilor mei nu au dat tot ce puteau la oră și mai știu că eu însămi mai am mult de lucrat cu mine ca dascăl. Deseori mă copleșește răspunderea pe care o am față de tovarășii mei de urcuș: fiecare gest sau cuvânt poate atrage sau depărta definitiv elevul din fața mea, așa că lucrul în clasă seamănă cu mersul pe sârmă. În rugăciunile mele matinale îi pomenesc și pe elevii mei, credincioși ori nu, și îi cer Domnului să binecuvânteze munca mea, să ne deschidă ochii, mintea și inima tuturor. La fel am făcut și în timpul festivității de sfârșit de liceu organizată pentru clasele a XII-a.
Festivitate care m-a făcut să (re)trăiesc atâtea clipe simultan, încât nu mi-am putut opri lacrimile. Era atâta tinerețe și exuberanță în jur, atâtea drumuri noi care se deschid în fața fiecăruia dintre frumoșii mei elevi, erau atâtea ipostaze din anul în care i-am cunoscut, în care îi revedeam pe rând pentru ca apoi să mă minunez de făpturile din fața ochilor mei: semănau cu cei pe care îi știam și totodată îmi erau complet necunoscuți!
Am amânat această postare câteva luni, simțeam că cel mai bine voi putea scrie la sfârșitul anului, dar vineri dimineață, când m-am trezit să merg la BAC, ca evaluator la proba orală, nodul din stomac și o tristețe dulceag-amăruie mi-au șoptit că a venit timpul să îmi aștern gândurile. Am plecat la școală cu o melodie care s-a cuibărit în sufletul meu înainte chiar de a deschide bine ochii, o melodie care mă pregătea pentru despărțirea finală de cei cu care am împărțit și bune și rele atâtea luni. Pentru ei BAC-ul a fost probabil o experiență stresantă (judecând după reacțiile lor din timpul examenului), pentru mine a avut și valoarea unei ultime lecții împreună, o ultimă ocazia de a îi cunoaște.
Ce le-aș mai fi putut spune?
Că îmi sunt dragi și că am încredere că vor alege drumuri bune în viață (chiar și după câteva rătăciri), aș fi vrut să le spun că de muncă făcută cu plăcere și de cinste n-a murit nimeni, ba dimpotrivă, și că nu ajunge să fii frumos, deștept, să ai mașină și bani, mai ai nevoie să îl vezi și pe cel de lângă tine și să-i întinzi o mână...
Drum bun, dragi elevi, vă las fiecăruia ca ultim îndemn, titlul unui film minunat: Va, vis et deviens! și melodia atât de sugestivă a lui Ludovico Einaudi, Divenire.
P.S. Vă mulțumesc pentru energia și veselia dăruite de-a lungul anului, păstrați ce a fost bun din orele petrecute împreună și treceți peste minusurile inevitabile. Orice sugestie de îmbunătățire a viitoarei mele activități didactice e binevenită, îmi puteți scrie pe Facebook sau aici, la comentarii.
Ieri am fost la un film pentru copii rulat la cinema Dacia, în cadrul Festivalului Internațional de Film KINOdiseea. Evident, m-am dus în calitate dublă, de însoțitor și de iubitor de filme.
Am stat destul de puțin înăuntru, Emi la cei trei ani și jumătate ai lui având alte idei pentru petrecerea timpului: de pildă parcul din fața cinematografului. Mă rog, parc e mult spus, dar în lipsa unui alt termen, îl voi folosi pe acesta. După vreo 20 de minute de film și douăzeci de minute de jucat în sus-numitul parc, Emi pornește în explorare, cu un zâmbet poznaș pe chip. Trece printr-un gang și se uită în spate să se asigure că vin, iuțește pasul râzând de năzbâtia pe care o face, eu, evident, după el! Și... ajungem amândoi într-un alt parc de copii, cu fântână arteziană și diverse jucării de exterior, prilej de bucurie pentru amândoi.
Continuând aventura, cercetez și eu zona și descopăr o brutărie-patiserie cu niște linzere cu măr foarte apetisante. Având în vedere că îmi revin dintr-o viroză digestivă destul de chinuitoare, am hotărât pe loc că linzerul va face parte din planul de recuperare. Așa că am luat unul și l-am împărțit cu Emi (mai târziu am mai luat unul, doza de tratament a fost prea mică!), am cumpărat ceva fructe și am mers din nou la film.
Drumul spre casă n-a urmat traseul obișnuit, pentru că în timp ce mergeam, mă gândeam la propunerea copiilor de a coborî în Parcul Central. Căreia nu i-am dat totuși curs, ținând cont că ne apropiam de ora 19.00, așa că de la benzinăria OMV am luat-o printre blocuri, convinsă fiind că găsim noi o cale să ieșim la Piața Flora. Ceea ce s-a și întâmplat, iar pe una dintre străduțe am descoperit un spațiu verde minunat amenajat. Grozavi gospodari sunt locatarii acestui bloc!
De-acum știți probabil care a fost lecția neașteptată...
Pasul spre locuri necunoscute, cu zâmbetul pe buze (chiar dacă al meu nu e nici pe departe așa de șugubăț ca al lui Emi) și cu ochi cercetători, te ajută să descoperi ceva nou și frumos (cel puțin, în cele mai multe cazuri!). Să avem cu toții zile cu cât mai multe descoperiri frumoase și curajul de a le căuta!
Hristos a înviat! Aș fi vrut ca prima postare după Paști să fie despre despre lumină, cozonaci, copii, bucurii mari și mici, florile care au invadat tot ceea ce ne înconjoară, amețindu-ne cu parfumul și infinitele lor culori. Am vrut să cred că de Paști până și monștrii se odihnesc și putem spera, în mod absurd poate, la o lume mai frumoasă. Când am văzut știrea despre copiii și femeile uciși duminică în Siria, în drumul spre o viață mai bună, am știut că florile, ouăle roșii și cozonacii și-au pierdut farmecul. De Florii au fost atentatele din Egipt, unde au plecat spre Cer oameni a căror vină e că se aflau în biserică, înainte, la început de aprilie, a fost atacul chimic din Siria, cu Sarin, căruia i-au căzut victime atâția copii, m-am gândit că e imposibil ca de Paști să nu se întâmple ceva, doar că nu puteam ghici unde. Dar inima mea s-a încăpățânat să spere că până si Răul are o limită. S-a dovedit că m-am înșelat. În "Hoțul de cărți", neobișnuitul narator- moartea însăși, care istorisește viețile și morțile mai multor personaje din Germania nazistă, declară: Sunt bântuită de oameni.Mă gândesc că la fel ar putea spune și acum... Mi-am întors privirea de la videoclipul de pe Facebook, am vrut să ignor suferința cruntă a acelor oameni, ca să mă protejez pe mine. Ei sunt acolo, eu aici, ce pot eu să fac?! Copiii noștri încă trăiesc o viață liniștită, cu flori și fluturi, mers la biserică din obișnuință, nu din disperare, certuri pentru o bucată de cozonac în plus, mofturi pentru o haină sau un joc, cântec de păsări nu bubuituri înfricoșătoare de bombe, copiii noștri încă știu ce e o noapte liniștită, vise senine, joc netulburat în aer curat. Copiii noștri știu că există război, dar undeva departe, iar ororile cu care se confruntă alții de vârsta lor le sunt necunoscute. Uneori le-am mai arătat imagini, rar și puține, doar cât să îi fac conștienți că sunt oameni care suferă teribil din pricina lăcomiei și mândriei altora, că sunt copii pentru care o firimitură de pâine reprezintă un festin, pentru a-i ajuta să își înfrângă puțin egoismul. Dar de data aceasta nu le-am arătat nimic, nu le-am spus că lumea curată e pe cale de dispariție și că Dumnezeu Însuși se îngrozește de făptura Lui. Nu le-am spus nici că pentru câteva clipe mi-am ridicat privirea către Dumnezeu, întrebându-L cu mânie cum de îngăduie astfel de nenorociri. Știu că nu e prima dată când am făcut-o și că nu sunt nici singura care ridică ochii spre Cer, dar mai cred și că Domnul mi-a iertat răzvrătirea de moment, pentru că îmi știe slăbiciunea. Mi-am impus să mă uit la videoclip, pentru că am considerat că nu am dreptul să stau confortabil în casa mea și să pretind că totul e roz, eventual și cu sclipici. Mă depășește ce se întâmplă în Siria, istoria nu e nici pe departe punctul meu forte, dar concluzia mea după atâția ani de istorie studiată în școală este că omul, în esență, repetă aceleași greșeli la nesfârșit și e biruit de aceleași porniri (lăcomie, dorință de putere) de-a lungul tuturor secolelor, pe întreg globul pământesc. Și de-a lungul tuturor secolelor, pe întreg globul pământesc, ființe nevinovate sunt victimele cruzimii celorlalți.
Cu ce îi putem ajuta pe oamenii aceștia, în afară de câteva rânduri scrise pe un blog și de o rugăciune fierbinte? Cum se poate rupe lanțul monstruos de atacuri, atentate, crime și nesfârșită suferință pretutindeni în lume? Ieri, Măriuța îmi spunea că ea împreună cu o prietenă vor salva lumea când vor fi mari; am întrebat-o cum propune să facă asta, mi-a răspuns că vor curăța planeta de gunoaie, vor construi case ecologice, vor cultiva propria mâncare în grădini generoase etc. Am zâmbit, vor avea mult de muncă, dar un gând din adânc nu-mi dă pace: cine va curăța planeta noastră de atât Rău, scurs peste tot, mai ceva ca petrolul și plasticul în oceane?
Am sărbătorit Ziua Internațională a Poeziei, atât în clasă, cât și acasă. Pentru o oră de versuri, am abandonat rutina zilnică (ghiozdane, cină, disputele de genul De ce eu? De ce nu ea? , duș etc.) și ne-am permis să ne bucurăm de câteva clipe rupte dintr-o altă lume.
Am profitat de inițiativa celor de la Julius Meinl, care au oferit ieri un ceai sau o cafea, în schimbul unei poezii scrise pe loc. După ce am ajuns acasă, am luat cele trei odrasle și ne-am dus la Panemar, unde zbura Muza printre aburi de croissante, ceaiuri fierbinți și alte delicii, care sunt interzise adevăraților creatori (prăjituri cu ciocolată, de pildă).
Experiențe senzoriale menite să stimuleze creativitatea!:)
În așteptarea ideilor...
Operele noastre de artă
Copiii au fost încântați de idee, de ieșire, de croissantele cu cașcaval și ceaiul delicios, de faptul că și-au plătit ceaiul prin 'munca' proprie, de momentele pe care le-am petrecut împreună altfel.
Și eu? Eu m-am bucurat de bucuria celor trei copii, de clipele petrecute pe tărâmul Poeziei, și de amintirile pe care sper că le vor purta în sufletul lor mulți ani de aici încolo.
Seara s-a încheiat cu puțin joc în parc, sub cerul înstelat, ceva ce nu s-a mai petrecut din vară, așa că a declanșat un val de râsete și încântare. Pe drumul spre casă, cei trei ștrengari și-au exprimat recunoștința cum au putut ei mai bine: cuvinte, pupici, îmbrățișări.
Aș fi putut rămâne acasă, având în vedere că traversarea Clujului la oră de vârf, în niște autobuze arhiaglomerate, după o zi plină de activități și emoții intense, este o experiență epuizantă. Dar am învățat în ultimii ani că viața nu așteaptă să fii în cea mai bună dispoziție, ca să te bucuri de ceea ce îți oferă. Accepți pe loc darul sau... e posibil să nu te mai întâlnești cu el niciodată.
Știu că ziua Sfântului Valentin ori Dragobetele au trecut de multișor, dar abia acum reușesc să găsesc timpul și starea necesare pentru a descrie câteva lecții făcute la școală cu liceenii mei. De ce tocmai pe blogul meu? Pentru că, inevitabil, elevii mei se metamorfozează în copiii mei și viața profesională fuzionează deseori cu cea personală.
Îmi veți ierta deci întârzierea, cu atât mai mult cu cât despre dragoste n-ar trebui să vorbim doar în 14, 24 februarie, ori în 8 martie...
A fost primul an în care am conceput lecții în cinstea zilei de 14 februarie, dar pentru că am vrut să scot această zi din siropul roz cu care e deseori asociată și să îmi cunosc mai bine elevii, în paralel cu atingerea obiectivelor didactice, am ales (după multe ore de căutare, spre disperarea familiei!) câteva activități, care, spre bucuria mea, au avut succes. Pentru unii elevi au fost mai atractive anumite activități, pentru alții altele, dar per ansamblu, am gustat din bucuria pe care ți-o aduc o oră reușită și gândul că efortul tău n-a fost zadarnic.
Prima dată i-am rugat să caute pe Internet (dacă tot aveau telefoanele mobile la ei) câteva date despre Sfântul Valentin. Până la urmă, pe cine sărbătorim?! S-a dovedit că elevii mei nu sărbătoreau ziua în cauză, fiind mai atrași de Dragobete!
Pasul următor a fost să discutăm rapid despre sculptura lui Brâncuși din prima imagine- ce reprezintă, ce nume i-ar da (puțini știau cine e artistul), ce idei asociază cu ceea ce văd (un "brainstorming" cu rezultate dintre cele mai interesante, bun prilej de îmbogățire a vocabularului).
Apoi lecțiile au urmat una din cele două direcții: Romeo și Julieta
1. Am lucrat în perechi pe acest videoclip: A urmărea ce se întâmplă pe ecran și îi povestea lui B, care era întors cu spatele spre ecran, apoi am inversat rolurile și la sfârșit am verificat cu clasa întreaga poveste.
Esențialul a fost înțeles, iar Julieta, a cucerit multe inimi! :)
2. Următoarea activitate am preluat-o de pe site-ul British Council; deși aspectul personajelor și maniera mult prea modernă de realizare a filmului îmi displac, narațiunea în sine e foarte reușită și majoritatea elevilor au putut completa povestea cu detaliile care le-au scăpat în primul film. Au urmat niște exerciții de înțelegere a textului (le găsiți sub videoclip) și așa am înțeles aproape toți povestea tragică a celor doi îndrăgostiți. Partea cea mai frumoasă, din punctul meu de vedere, a fost discuția (într-o română-engleză fabuloasă!) pe tema "Moartea celor doi a fost un accident nefericit sau nu? Dacă nu, cine e responsabil? " Am fost surprinsă uneori de maturitatea unor răspunsuri, de alegerile pe care le-ar fi făcut dacă ei ar fi fost în locul celor două personaje.
3. Fiecare elev a primit o propoziție (oral!) redând un eveniment important al narațiunii, apoi au avut câteva minute să se așeze în ordinea cronologică potrivită, pentru a reconstitui povestea. Muncă în echipă, antrenarea atenției, a memoriei, puțină mișcare, puțină gândire critică...
4. Cireașa de pe tort, care a stârnit multe zâmbete, a fost această imagine pe care am găsit-o pe Internet:
I-am rugat să comenteze la postarea Julietei și din nou răspunsurile au fost diverse, de la inimioare și pupici, până la "Elope with Romeo!", "Talk to your parents!", "Go back to your tomb!" (care a sunat foarte amuzant pe moment, chiar dacă nu pare deloc în scris!)
The Chinese Couple
A doua direcție ne-a oferit-o o întâmplare reală, pe care am găsit-o cândva pe site-ul Brightside.me și care mi s-a părut potrivită pentru a dezbate ideea de iubire adevărată, care a fascinat dintotdeauna omenirea. 1. Am copiat textul și l-am împărțit în mai multe bucăți, pe care echipele de elevi l-au asamblat, ca să obțină povestea întreagă.
2. Același text, a fost împărțit în două, fiecare grup de elevi primind prima jumătate împărțită la rândul ei în fragmente care trebuiau aranjate în ordine. Când ajungeau la punctul culminant al poveștii, trebuiau să decidă în grup dacă bărbatul a rămas sau nu lângă soția lui paralizată. Apoi primeau cealaltă jumătate de text și își verificau supoziția.
3. Evident, a urmat discuția despre ce ar face ei în situația respectivă și toți au hotărât că ar rămâne alături de partenerul pe care și l-au ales 'la bine și la rău'.
Tineri care votează pentru ca soțul să rămână alături de soția sa, în ciuda paraliziei pe viață a acesteia.
O ultimă activitate, pe care am încercat-o doar la clasele a IX-a si a X-a, a fost una de lucru manual (instrucțiunile în engleză). Elevii au decupat două mâini care încadrează o inimioară (le-am prezentat trei posibilități, dar ei au preferat-o pe aceasta), iar pe mâini trebuia să scrie un citat în engleză, despre iubire. Pentru unii, ora în care m-am concentrat pe această act de creație, a fost cea mai frumoasă oră de engleză (după spusele lor, eu nu ghicesc gânduri), dovadă a faptului că este o eroare regretabilă că ne preocupăm atât de mult de partea noastră rațională, neglijând-o pe cea afectivă și creativă. O minunată pledoarie pentru o educație integrală o reprezintă discursul lui Ken Robinson, Educating the Heart and the Mind.
Discuțiile s-au purtat în engleză la insistențele mele :), dar se putea auzi destul de des și româna, ceea ce m-a bucurat însă cel mai mult a fost ieșirea din letargie a unora dintre elevi, faptul că încercau să comunice cu vocabularul pe care îl aveau la dispoziție, cu Google Translate cu ajutorul dicționarelor ori al altor colegi binevoitori. Și au dovedit că au o inimă plină de sentimente frumoase. Ceea ce îți dă speranțe...
