Fața de masă

Fața aceasta simplă de masă reprezintă un dar neprețuit; este o parte din zestrea pe care mamaia mea mi-a pregătit-o (la fel cum i-a pregătit surorii mele) pentru când aveam să mă căsătoresc. Am mai primit și lenjerie de pat și un set de farfurii, dar cel mai bine a rezistat fața de masă. Mamaie nu ne-a vazut pe niciuna mireasă. A plecat Dincolo când eu mă pregăteam pentru bacalaureat, iar sora mea pentru licență.

Copiilor le-am arătat mereu poze cu ea și le-am povestit diverse întâmplări din copilăria noastră, mai ales că mergem în fiecare vară în satul unde am crescut. Sunt născută într-un orășel prahovean de care mă leagă multe amintiri frumoase, dar cele mai  dragi sunt cele din satul bunicilor. 

Mamaia mea a fost unul dintre oamenii cei mai calmi pe care i-am cunoscut, în ciuda unei vieți deloc ușoare; numai gândul că a pierdut doi băieți mărișori, la câteva luni unul de celălalt și nici în ziua de azi nu înțeleg cum de a rămas om întreg. Nu mi-o amintesc să fi strigat o dată la noi, deși în mod sigur năzbâtii am făcut și sora mea (ea m-a depășit cu mult! :) ) și eu, dar îmi amintesc cum ne aștepta cu negresa ascunsă într-un cuptor, îmi amintesc turtele prăjite în untură, care alunecau una după alta în burta de copil flămând după ore de săniuș, de aroma înnebunitoare a aluatului de cozonac cocoțat în vârful sobei în copaia de lemn, la care nu ne puteam uita, nu numai pentru că nu ajungeam, ci și pentru că nu era voie să pătrundă vreo adiere de aer rece, că "dă înapoi aluatul".

"Amintirile sunt copiii hazardului, numai cei care fac montaje au amintirile în ordine." scrie Daniel Pennac în "Fructele pasiunii", așa se explică de ce îmi răsar în minte anumite fragmente de viață trăită alături de ea și de ce  altele, pe care mi le-aș fi dorit vii, nu vor să se prezinte în fața ochilor minții. Revăd, de pildă, beciul plin cu mere și răcoarea serilor de toamnă în care ronțăiam zgribulită mere Golden cu ochii la stele, mirosul țuicii fierte cu mentă și piper, care încălzea mâinile și privirea celor prezenți în mica bucătărie din curte, gogoșile fierbinți cu scorțișoară în castroanele mari, care aveau darul de a ne da, nouă, copiilor avânt la depănușarea știuleților de porumb, alături de câteva femei vârstnice, aud diverse melodii de muzică populară sau romanțe, pe care atunci nu le înțelegeam, îmi amintesc de coșurile cu pomană pe care eram însărcinată să le transport, de pilaful delicios, de lichiorul de portocale, de felul în care își pieptăna pe întuneric, părul lung și negru, de masa de Revelion pe care o lua la noi acasă, mereu cu grija animalelor rămase acasă (!), de cum mergeam la cules de prune și zarzăre (eram total lipsită de entuziasm la acest capitol!) de fiertura cu urzici și cartofi în coajă, din care mâncam și noi copiii câțiva cartofi, de trezitul de dimineață ca să hrănim animalele, care nu țineau cont de faptul că eram în vacanță, de cum o ajutam să urce scara în fiecare seară înainte de culcare, de poveștile spuse, de lemnele care trosneau în sobă, de privirea ei înainte să plec la petrecerea de Revelion dată de colegii mei de liceu. Am avut certitudinea că era ultimul Revelion împreună, totuși am plecat... Poate pentru că am refuzat să cred că moartea chiar se apropie.

N-am uitat nici ultimele nopți petrecute împreună; eu învățând despre Huckleberry Finn la masa din bucătăria atât de veselă cândva, ea, tot mai slăbită, dar lucidă, fără să poată vorbi sau mișca, întinsă cuminte pe pat. Uneori îi umezeam buzele cu apă, alteori, o priveam pe furiș, iar seara mă cuibăream lângă ea în pat și-o luam în brațe. 
Apoi... lacrima scursă pe obraz în clipa plecării. Tare aș fi vrut să știu ce însemna acea lacrimă, dar nu voi afla probabil niciodată. Doar că la 19.45 mamaie s-a desprins de noi... 

Azi e ziua ei de naștere și ce am scris e doar o frântură din anii pe care i-am trăit alături de mamaia mea, care ne-a dăruit, mie și surorii mele, o copilărie atât de luminoasă. 
 Dumnezeu să te odihnească în locul cel mai frumos!

De dragul tău am ascultat câteva melodii care știu că îți plăceau...