Sora mea este unul dintre oamenii care au fost înzestrați cu o inepuizabilă energie, o cantitate uriașă de simțul umorului, o inimă FOARTE spațioasă și o minte extrem de ageră. Cu șase ani mai mare ca mine, mi-a fost alături nu doar ca soră, care mi-a dăruit din timpul, cunoștințele și dragostea ei,
ci și ca avocat (în fața părinților :) ), sursă infinită de bancuri, bucătar și gospodină desăvârșită, organizator de evenimente reușite, model de curaj și voință, mătușă iubitoare și iubită de copiii noștri. Așa că azi, de ziua ei, i-am pregătit această surpriză: o postare care s-o facă celebră, în ciuda modestiei ei. :)
Cumnate, o singură urare am:) : să vă colorați unul altuia zilele, mulți ani de aici încolo și să creați o viață minunată pentru voi și cei dragi vouă!
Iar ție, fată mereu pusă pe șotii, îți urez:
să îți păstrezi mereu cheful de joacă
Jocul Mâinile tale
să simți binecuvântarea Cerului în orice clipă a vieții tale
la Mănăstirea Ghighiu, Prahova
să ai mereu brațele pline de oameni dragi și inima bogată în amintiri frumoase!
Nu te pot urechea zdravăn de ziua ta, dar mă consolez cu gândul că te-am urecheat bine anul trecut, înainte de plecarea spre Cluj.
Gara Ploiești Vest a fost martora multor zâmbete, lacrimi și îmbrățișări și nădăjduiesc să ne luăm rămas bun pe peronul ei încă muuuuuuuulți ani de aici încolo.
La mulți ani, la multe clipe frumoase, la multe speranțe și planuri împlinite, la multă bucurie și la cât mai multe zâmbete! Te iubim și te prețuim!
O cană de ceai
verde băută în liniștea dimineții, o gură de aer proaspăt, o rugăciune de mulțumire, pentru că am deschis încă o dată ochii asupra albastrului adânc al cerului.
Puțin jogging și ceva gimnastică pe dealul de lângă bloc în compania celui mai vorbăreț și
curios băiețel din câți au existat vreodată, elînsuși mare iubitor de alergare și gimnastică.
Se pare că am vizitatori în locul meu ‚secret’ unde merg să fac mișcare cât de des pot (nu atât cât de des ar trebui). Prefer natura oricărei săli de sport, oricât de grozav ar fi dotată. Soarele, cerul, iarba și florile fac parte din programul meu de fitness, dar recunosc că sunt mult mai blândă cu mine, decât ar fi un instructor specializat. J
Nici măcar crocodilul lui Emi nu mă motivează să alerg până la epuizare. :) Emi zice că e un crocodil prietenos.
SEARA
Badminton la
lumina felinarelor și o plimbare cu fiica cea mare, care mă zăpăcește cu Penny Board-ul pe care și-l dorește.
-Inspiră profund,
îi spun. Simți ce frumos miroase aerul?
A iarbă, a flori,
a proaspăt, ca în vremea copilăriei mele gândesc, dar nu rostesc nimic, să nu
influențez ființa neastâmpăratăcare
inspiră forțat și expiră rapid, fără să înțeleagă cu adevărat cât de
prețioasăe clipa.
-Uite câte stele
sunt, vezi Carul Mare? îi spun.
După un timp,
zărește Carul Mare. Nu e neapărat impresionată.
Îipovestesc de Ovidiu Bojor și de marea de
stele pe care a văzut-o pe când era în Himalaya. Aflu că și ea vrea să
exploreze munți și să ajungă pe Everest. Apoiaflu că ar vrea să fie astronaut și să pună piciorul pe Lună. Ne gândim
cum se poate ajunge la NASA. Dezamăgire mare când află că trebuie să fii foarte
bine pregătit la matematică și fizică JJJ.
Pregătire de
somn: fiecare citim câteva pagini din cărțile noastre, una lângă alta,
împărțind inechitabil patul (conform principiului Paretto ea primește 80%, eu 20%).
GÂNDUL
Întuneric,
greieri, stele.
Mulțumesc, Doamne, pentru aceste daruri!
P.S. Nu, nu toate zilele sunt 'lapte si miere', unele sunt de-a dreptul dificile, dar prefer să le păstrez in memorie pe cele care au adus mai mult bucurie...
Banchetul claselor a XII-a de ieri mi-a adus în minte câteva lucruri, pe care simt nevoia să le împărtășesc atât cu elevii mei, cărora le-am promis că le voi scrie, după ce emoțiile și impresiile acestor zile se vor așeza puțin în inimă, cât și cu cititorii care se vor întreba cum am devenit eu mai înțeleaptă după o petrecere foarte reușită.
1. Tinerii aceștia, deseori mai înalți decât noi, profesorii, au o inimă dornică să primească și să ofere iubire. Ceea ce am trăit în ziua de joi, când a fost Cursul Festiv și vineri, când a fost Banchetul, a fost pentru mine năucitor și mai mult decât emoționant. Sigur, mă așteptam la bucuria și lacrimile copiilor, ale părinților, mă așteptam și la lacrimile mele sau ale unor colegi, dar nu m-am așteptat la valul de căldură topitoare de inimi. Pur și simplu, nu mi s-a mai întâmplat să văd sau să simt atâtea îmbrățișări pe cm pătrat, atâtea lacrimi încărcate de tristețea despărțirii, atâta sinceritate și abandonare în voia unor trăiri mult prea greu de controlat. Nici n-am mai încercat, aveam o scuză: dacă băieții plângeau cu atâta amar și se îmbrățișau cu atâta jale, puteam și eu să-mi permit câteva râuri de lacrimi (între noi fie vorba, nici La Multi Ani! nu pot cânta fără șervețele prin preajmă :) )
2. Tinerii aceștia puși la patru ace, cu zâmbetul pe buze și pași hotărâți sau nesiguri sunt aceeași oameni pe care i-am văzut pentru prima dată anul trecut în septembrie și care uneori mi-au scos peri albi, mi-au mâncat ciocolata și clementinele, mi-au dat răspunsuri care m-au pus pe gânduri, m-au făcut să caut tot soiul de lucruri pe Internet, ca să le placă ora mai mult, tinerii aceștia m-au uluit cu transformarea lor. Zânele diafane, prințesele strălucitoare sunt aceleași ființe de care trăgeam uneori cu încăpățânare să le trezesc dimineața în clasă sau să le curm șirul nesfârșit de noutăți, care se cereau împărtășite exact în timpul orei. :)
Dar Doamne, ce schimbare!!! Când am intrat și i-am văzut pe toți atât de frumoși, de tineri mi s-a oprit respirația. Și eu îi cunosc doar de nouă luni, ce vor fi simțit colegii mei care îi cunosc de patru ani?!
3. Unii dintre tinerii aceștia am descoperit, atât de târziu (!) duc în spate poveri mult prea mari pentru umerii lor fragili. Și o fac cu o demnitate și cu o discreție care mă obligă să mă plec adânc în fața lor. Și îi rog să mă ierte că n-am înțeles din timp faptul că zâmbetul lor ascundea o reală și adâncă suferință...
4. Tinerii aceștia mi-au umplut inima de bucurie curată cu îmbrățișările, pupicii, șotiile lor de copii mari, așa că ieri m-am maimuțărit pentru prima dată în viață cu peruci și ochelari uriași, cu pălării fistichii, ca să ne pozăm printre chicoteli. Și mi-am (re)amintit că viața de profesor nu presupune doar activități structurate, cu reguli, beneficii și sancțiuni, ci și nevoia de spontaneitate, de renunțarea la unele formalisme.
5. Am dansat cu elevii și cu colegii mei cum n-am mai făcut-o de multă vreme, mai exact, când n-am mai rezistat în pantofi, am rămas desculță, :) am dansat pe muzică românească, țigănească, latino, aproape orice, din aceeași bucurie de a fi cu ei, așa cum sunt ei, dincolo de mediul școlar. N-am poze cu mine pentru că eram prea ocupată cu activitatea propriu-zisă, ca să mă mai intereseze telefonul. :)))
6. M-am gândit că, dacă aș mai putea trece note în catalog, aș scrie acum acel zece promis mai demult elevului meu. Primise un 9 pentru o compunere, cu promisiunea că îi dau un 10, când își deschide inima în fața persoanei iubite tainic. A trecut semestrul și n-am mai știut nimic, acum îmi rămâne doar rolul de nașă :))).
7. Am învățat ieri, că e fantastic să te pozezi cu prințese, atâta vreme cât ai grijă unde îți ții picioarele, :) nu de puține ori am călcat pe câte o minunăție de rochie!
8. Am învățat ieri că e minunat să te bucuri de bucuria pe care vrea să ți-o dăruiască un elev, fie că dansează pentru tine dansuri populare, că îți scrie rânduri de neuitat, că te îmbrățisează cu lacrimi și fără vorbe multe sau că îți oferă din prăjiturile (ori țigara) lui :).
9. Ce am retrăit ieri? Emoția planurilor de viitor ale tinerilor mei (foști) elevi, freamătul viselor pline de entuziasm, speranța că viața se va dovedi generoasă cu ei, încrederea că forța lor va birui orice zid, chiar dacă nu întotdeauna din prima încercare.
10. Toți tinerii aceștia pe care i-ați văzut și mulți alții cărora n-am reușit să le fac poze prea clare, au o delicatețe sufletească înduioșătoare, vor face tot posibilul s-o ascundă sub diverse forme, până când vor înțelege că acesta e marele lor dar de la Creator: o inimă încăpătoare.
Tinerii aceștia NU sunt nepăsători, preocupați doar de binele propriu și lipsiți de respect. Sunt onorată că i-am cunoscut și recunoscătoare că mi-au fost dăruiți nouă luni.
N-aș fi vrut să îi iubesc, pentru că e mult mai simplu să te desparți atunci când nu iubești, dar...m-au păcălit și drept pedeapsă le las o ultimă temă: un exercițiu de retroversiune.
Retroversiune
de Marin Sorescu
Susţineam examenul
La limba moartă, Şi trebuia să mă traduc Din om în maimuţă.
Am luat-o pe departe, Traducând mai întâi un text Dintr-o pădure.
Retroversiunea devenea însă Tot mai dificilă, cu cât mă apropiam de mine. Cu puţin efort Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare Pentru unghii şi părul de pe picioare.
Pe la genunchi am început să mă bâlbâi. În dreptul inimii mi-a tremurat mâna Şi-am făcut o pată de soare.
Am mai încercat eu s-o dreg Cu părul de pe piept. Dar m-am poticnit definitiv La suflet.
Voinicul acesta vesel, pupăcios, mâncăcios, iubitor de plimbări și cărți, de joacă, mașini și muzică, împreună cu bruneta, delicata, marea cititoare, cântăreață și dansatoare soră a sa, mi-au frânt inima aseară.
Eram în pat, împreună cu el și cu Nectaria, îmbrățișați, cu lumina stinsă, gata să îl întâmpinăm pe Moș Ene cum se cuvine.
Deodată Nectaria mă întreabă, cam așa:
- Cum ar fi să mor eu înaintea ta?
Cu inima cât mai aproape de gât, răspund:
- În mod normal, se va întâmpla invers.
- Da, dar se poate și cum zic eu, nu?
- Se poate, răspund cu un sfert de sfert de gură. Dar să sperăm că nu va fi cazul.
Am încercat în toți acești ani să fiu cât mai onestă cu copiii, în plus, moartea nu e un subiect pe care să îl poți ocoli la nesfârșit. Undeva între trei și patru ani, pe toți trei i-a izbit adevărul în față, exact așa cum apare el formulat în Hoțul de cărți ('The Book Thief').
Reacția a variat de la frică și negare, până la resemnare și ignorare, combinată cu o uitare forțată ('No bine, hai să nu mai vorbim despre asta, avem și altceva de făcut.' spuse pragmatica primă născută a casei.)
Pe Emanuel l-am simțit de multă vreme că se tot frământă, mi-a pus de-a lungul ultimului an o grămadă de întrebări cu referire directă și indirectă la moarte, de multe ori, în momente neașteptate. Aseară, după dialogul dintre mine și Nectaria, n-a mai rezistat și a dat drumul unui plâns sfâșietor.
- Eu nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc mereu.
- Ești supărat tare, îi răspund, căutând cu disperare orice cuvânt de liniștire, care să fie cinstit, dar dătător de speranță. Un cuvânt care să ne liniștească pe toți trei.
- Ai putea vorbi cu Dumnezeu despre asta...
Nu i-am dat un răspuns ipocrit, i l-am dat pe singurul pe care îl cunoșteam, chiar dacă nu mă consider un creștin autentic. Dumnezeu este, din punctul meu de vedere, unicul în stare să stingă cu adevărat frica. Să îi spun 'Tu nu vei muri', e o minciună pe care nu o pot rosti, chiar dacă adevărul e așa de dureros. Întreaga ființă se revoltă, pentru că n-ai cum să nu simți că n-am fost creați pentru moarte, pentru că foarfeca morții taie brusc și iremediabil țesătura fină a unei vieți, în care se întrepătrund bucurii și suferințe.
- Dar cum să vorbesc cu Dumnezeu dacă El e in Rai și eu în sufragerie? veni o nouă întrebare.
- Pur și simplu, cum vorbești cu mine, fii sigur că te aude. El e peste tot, nu doar în Rai. S-ar putea să nu îți răspundă din prima, dar tu să insiști. De auzit aude El, dar de răspuns, răspunde când consideră că e necesar.
În paralel, mintea mea se gândea la nenumărații părinți cărora le-au murit copiii, cât de mult n-or fi vorbit bieții oameni cu Dumnezeu, pentru ca din capătul celălalt să se audă doar o tăcere zdrobitoare? Câți au putut să își păstreze credința, în fața unui asemenea chin?
Cuvintele mi s-au părut atât de sărace, dar n-am știut ce altceva să fac sau să spun, în afară de o îmbrățișare strânsă și de cele scrise mai sus.
- Vorbește tu cu Dumnezeu, rosti Emi și își băgă fățuca plină de lacrimi în gâtul meu.
- Bine, așa voi face, poți să fii sigur că voi vorbi cu El, i-am răspuns.
De câte ori n-am vorbit cu El despre subiectul acesta? Pe măsură ce se înșiră anii pe șnur, sunt tot mai conștientă că moartea mi-e cel mai bun profesor de viață. Nu că mi-aș fi dorit să fie astfel, ci pur și simplu pentru că e inevitabil.
Iar gândurile m-au însoțit din adolescență, acum doar s-au îndesit, sunt mai conștientă de ele și NU mai încerc să le ocolesc. Uneori mă minunez de faptul că ochii nu se vor mai odihni peste capete de copii, peste flori și cer, mâinile mele nu vor mai scrie pe tablă, nu vor mai pregăti mâncarea, nici nu vor mai mângâia, certa ori prinde o mânuță de copil, picioarele mele nu vor mai bate străzile Clujului, nu vor mai dansa, nici nu vor mai urca munți sau alerga prin mare, omul care sunt, pur și simplu nu va mai fi. DELOC.
Dar până atunci, voi mai purta conversații cu Dumnezeu despre ne-murirea copiilor noștri. Și sper că vor fi nenumărate...
P.S. Am iubit poezia aceasta a lui Arghezi din prima clipă în care am citit-o. Eram în liceu. Interpretarea lui Tudor Gheorghe o face de neuitat!
12 ani de vise și visuri, îmbrățișări și certuri, uși trântite și geamuri sparte, cântece și povești, zâmbete și lacrimi, te iubesc și te urăsc, munte și mare, aventură și plictiseală, tăcere îmbufnată și cuvinte drăgăstoase, multe greșeli și multă iubire.
Peste toate se așterne rugăciunea: Doamne, vino Tu și repară ce nu pot sau nu știu eu să repar, dă-mi putere și neclintită dragoste pentru Omul pe care mi l-ai dăruit și poartă-i mereu pașii pe drumul cel bun, în ciuda ocolișurilor!
Liliacul acesta a fost plantat de mama mea în fața apartamentului unde stăteam, când am născut-o pe Măriuța. Azi i-am adus primului meu copil o crenguță din el. Cu emoție și cu capul plin de amintiri. Și mă întreb cu uimire: 12 ani ?!
Emanuel îi 'citește' Nectariei 'Aventurile râmei Oli', de Olga Gudynn
Cărțile acestea ne-au bucurat zilele de vacanță, iar bucuria sporește atunci când e împărtășită cu cineva!
Cine n-o îndrăgește pe Șeherezada cea isteață, care înșiră noapte de noapte povești neasemuit de frumoase sultanului nemilos? Noi am împrumutat această carte adaptată pentru un nivel pre-intermediar de engleză, de la Biblioteca Goga, sediul central.
Activități care antrenează neuronii tineri, combinate cu povestioare amuzante și cu tâlc, curiozități despre animale ori cu noțiuni simple de știință. Revistele Story Box sunt împrumutate de la British Council Cluj.
N-am citit 'Fetița care iubea renii', dar Măriuța i-a citit-o Nectariei și zile în șir mi-au povestit amândouă despre reni. Mi-au spus că li s-a părut foarte frumoasă cartea, deși nu are un final tocmai fericit, așa că m-am gândit că pot s-o recomand și altora.
Aceasta e preferata mea :). De altfel, nu e prima cartea a lui Oliver Jeffers pe care am citit-o. În câteva pagini pline de culoare și detalii amuzante, autorul reușește să îi transmită micului/marelui cititor un mesaj bine cunoscut, dar deseori uitat: prietenia presupune libertate, nu stăpânirea după bunul plac a celuilalt.
Moșul a descoperit la Cărturești un motan poznaș și s-a cam îndrăgostit de el. Așa că l-a pus în sac. Mai sunt câteva cărți cu Mog, dar anul abia a început, nu?
Deși le-am luat în vară, continuăm să lucrăm din aceste două cărți (publicate de Usborne, traduse în română de editura Corint) pline de jocuri interesante. Dacă vă gândiți că numai copiii au de câștigat din ele, vă înșelați. :) Pozele sunt din vară, nu am altele din vacanța aceasta, dar garantez că nu vă plictisiți cu aceste cărți nici în casă, nici afară.
Copiii noștri sunt mereu ascultători, dornici să își facă ordine în cameră, să spele vasele, să măture și să spele pe jos, de-abia așteaptă să ducă gunoiul, ne agasează deja cu insistențele de a ne ajuta cu diverse treburi în casă și, mai ales, împart totul într-un spirit cât se poate de... creștinesc. La noi în casă nu se aude NICIODATĂ: 'Da' de ce numai eu trebuie să fac asta?' Uff! Ați ghicit: acestea sunt ... povești vânătorești :). Așa că, atunci când am citit propoziția de mai sus în cartea din imagine, am știut imediat că trebuie s-o împrumut de la prietena mea. Mai avem două din colecția Psihologia copilului, publicată de editura Gama, și cum știam că Măriuței i-au plăcut, am luat-o acasă, sperând că... poate se întâmplă miracolul așteptat. Am citit doar puțin, dar până acum, atât conținutul, cât și ilustrațiile au avut succes.
Vulpea și copilul este un film pe care nu voi ezita să-l recomand nimănui, copil sau adult. E atâta delicatețe și candoare în această poveste, sunt atât de minunate animalele și peisajele, e atât de profund și de simplu exprimat mesajul, că e imposibil să nu vă cucerească filmul.
9 Octombrie- Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului
Am aflat săptămâna trecută de această zi și mi s-a părut prea importantă pentru a o neglija în școală. Am acceptat cu greu ororile de care au fost în stare românii noștri și m-am gândit că uneori avem o viziune idealistă asupra propriei nații. Sau asupra omului, în general...
Citind ieri la bibliotecă și urmărind mărturii de-ale supraviețuitorilor, filmate pe YouTube, m-am cutremurat și am simțit că și elevii mei trebuie să înțeleagă anumite lucruri. Istoria nu este punctul meu forte, iar într-o oră mi-ar fi fost greu să analizăm contextul istoric și pașii care au dus la această perioadă înfiorătoare din secolul XX. Dar ce am urmărit, a fost să îi ajut să conștientizeze suferința cu care s-au confruntat copii și adolescenți ca și ei, monstruozitatea care s-a petrecut sub ochii celor care își întorceau privirea, cât și faptul că, în ciuda celor mai inumane condiții, omul poate deveni un OM.
Le-am arătat steaua galbenă, cerând să îmi spună ce le sugerează imaginea, apoi le-am propus să își imagineze cum ar arăta viața lor, dacă a doua zi ar trebui să poarte pe haină o stea mare galbenă, care să le transforme întreaga viață - la școală, la petreceri, la cinema etc. Cum s-ar simți să fie alungați și evitați de cei care până atunci le-au fost prieteni? Cum s-ar simți ca ei sau cei dragi lor să fie mereu amenințați cu moartea?!
Nu le-am arătat imaginile pe care le-am văzut eu pe Internet, pentru că, dacă pe mine ca adult m-au zguduit atât de puternic, pentru ei ca adolescenți ar putea fi mult prea greu de purtat. Le pot găsi și singuri, oricum, dacă sunt interesați...
Am urmărit și am discutat,în engleză, despre cele trei videoclipuri de mai jos (clasa a XI-a și a XII-a):
scena cu pianul din filmul Pianistul
scena cu jocul din filmul La Vita e Bella
mărturia emoționantă a lui Francine Cristophe, copilul care a salvat viața unui alt copil
Dintre cele trei, cred că efectul cel mai profund l-a avut ultimul videoclip, judecând după tăcerea care s-a lăsat în clasă și după faptul că au ignorat soneria care le anunța bucuria pauzei.
De ce am renunțat la programă pentru o oră dedicat unui subiect atât de dureros?
pentru că Viața e un subiect mult mai vast decât manualele
pentru că atâta suferință merită măcar o oră de discuție din viața noastră
pentru că trebuie să fie conștienți că și istoria României e pătată de sângele evreilor și a țiganilor (am lucrat cu țigani și nu le plăcea să le spun romi) nevinovați
pentru că trebuie să fie conștienți că oricând astfel de evenimente se pot repeta, de fapt, ele chiar se repetă, dar sub alte forme, cu oameni la fel de nevinovați, tot sub privirile noastre neputincioase sau nepăsătoare
pentru că au fost oameni care, la fel ca și Arghezi, au știut să facă din bubele și mucegaiul vieții niște flori uluitoare (generozitatea lui Francine sau a ofițerului german din Pianistul, dragostea tatălui care transformă ordinele lătrate de un militar neamț într-un joc, de dragul copilului său)
Le-a rămas ca temă să caute informații despre Irena Sendler.
Mi-am atins obiectivele?
Nu știu dacă voi afla vreodată, dar, deși n-a decurs totul așa cum îmi imaginasem, sper că ceva din cele 50 de minute petrecute împreună va rodi cândva...
