Răspund cu mare plăcere cererii celor de la Qbebe şi adaug câteva rânduri
postării despre sfârşitul alăptării sau înţărcare, termen pe care încă nu-l îndrăgesc !
Scriam acum doi ani (2 ani ???) cum a renunţat Măriuţa la
alăptare şi cât de natural s-au petrecut toate. Ce n-am spus şi cred că trebuia precizat, e că de la 1, 5 ani nu mai sugea noaptea. A...nu din proprie iniţiativă :), ci îndrumată de tăticul ei cu care povestea noaptea, până când şi-a dat seama că odihna de noapte e cu adevărat preţioasă !
Nectaria are în curând 1, 5 ani şi nu intenţionează să renunţe la lăpticul preferat. Iar eu nu am motive s-o încurajez, dar când vine vorba de noapte... e o altă poveste. Tati însă
nu mai e dornic de conversaţii nocturne, aşa că mă trezesc încă de
n ori pe noapte (ba ies dinţi, ba o doare burtica, ba una, ba alta...) şi pot să aplic toate uleiurile presate la rece din lume, cearcănele mele pur şi simplu nu vor să dispară!
Partea bună e că aceste condiţii sunt prielnice rugăciunilor de noapte! Doamne, ajut-o să doarmă, Doamne, dăruieşte-mi şi mie măcar o noapte de SOMN...
Totuşi, convingerea mea a rămas neschimbată; copilul renunţă singur definitiv la alăptare în momentul în care e pregătit, iar forţarea înţărcării îi face rău şi mamei şi copilului (ca orice forţare, de altfel: a naşterii, a a diversificării etc.).
Dacă Domnul îngăduie şi suntem sănătoşi, Nectaria va avea acelaşi drept ca sora ei, adică să primească lăptic cât va dori.
Aici am povestit experienţa înţărcării Măriuţei.